Cum a fost 2024 (și 2023) – Partea 4
4/5
Aceasta este Partea 4 din 5.
Dacă nu știi despre ce este vorba, poți găsi celelalte părți aici:
Partea 1 din 5
Partea 2 din 5
Partea 3 din 5
Midlife crisis?
Când eram mică, atunci când primeam o jucărie, primul lucru pe care îl făceam era să încerc să o desfac. Îi demontam toate piesele, le examinam, și apoi încercam să o pun la loc. Mama spune că, atunci când aveam doar câțiva ani, nu reușeam de fiecare dată singură, așa că uneori o chemam pe ea – Mama, repară!
Mi-a plăcut Matrioșca tocmai pentru că joaca era doar despre demontat și montat la loc. Dar Matrioșca a devenit prea simplă după ce am învățat să folosesc o șurubelniță.
Pe măsură ce am crescut, am început să mă descurc singură. Well, most of the time.
Uneori, puneam toate piesele la loc, eram foarte încântată, numai ca să observ la final că mi-a rămas una pe afară. La prima vedere, părea că funcționează și fără ea, așa că, în loc să mă chinui să îmi dau seama de unde vine, mă prefăceam că nu are nevoie de ea. Ba uneori chiar mă convingeam pe mine că sigur n-are niciun rost acea piesă, ca și cum aș fi fost mai deșteaptă decât inginerul care gândise jucăria.
Numai ca să îmi dau seama mai târziu că jucăria nu mai funcționează fără piesa aceea (evident!) și că, dacă voiam să mă mai bucur de ea, trebuia să o demontez iar și să găsesc o altă soluție ca să o montez la loc așa cum era din fabrică, indiferent dacă aveam chef sau nu să-mi storc creierii și să fac altfel decât prima dată. Dar uneori nu aveam, așa că rămânea așa.
Cred că oricine a montat vreodată ceva la Ikea știe despre ce vorbesc.
Când s-a terminat 2024, mi-am dat seama că nu mă mai simțeam copleșită de 6 luni. După 20 de ani în care m-am simțit așa. Mi s-a părut un miracol. Și am vrut să înțeleg cum s-a întâmplat. De cesimt că 2024 a fost cel mai bun an al meu, în ciuda provocărilor pe care le-am primit (despre multe din ele nici nu am putut scrie aici). De ce simt pentru prima dată în viața mea că sunt pe o pantă ascendentă.
Voiam să mă asigur că nu este o întâmplare, o impresie greșită, că nu îmi scapă iarăși ceva esențial, numai ca să îmi dau seama mai târziu că iar m-am mințit singură. Voiam să mă asigur că nu e ceva temporar, că de data aceasta mi-am învățat toate lecțiile.
Pentru că știam că, dacă nu înțeleg cum am ajuns aici, sunt mari șanse ca trecutul să se repete.
M-am întrebat inclusiv dacă ultimii doi ani au fost o criză de vârstă mijlocie. Pentru că, dacă mă uit în buletin, observ că anul trecut am schimbat prefixul și am trecut la versiunea 4.0.
Ca să pot să-mi răspund la întrebare, a trebuit să înțeleg mai întâi ce este mai exact criza de vârstă mijlocie. Pentru că stereotipul este că facem schimbări greșite în încercarea de a ne împotrivi îmbătrânirii:
bărbații își iau mașini sport roșii și își părăsesc soțiile pentru femei mult mai tinere, mai frumoase, mai slabe, doar ca să realizeze mai târziu că nu au nimic în comun cu ele.
femeile încep să-și injecteze tot felul de lucruri în corp, încercând să scape de riduri și alte semne ale îmbătrânirii, până ajung să arate complet nenatural și să își deterioreze aspectul în moduri ireversibile.
Dar ce spune știința?
1. Nu există o criză universală la mijlocul vieții.
Studii longitudinale (cum ar fi cele ale psihologului Susan Krauss Whitbourne) au arătat că majoritatea dintre noi nu experimentează o criză clar definită în jurul vârstei mijlocii.
2. Nemulțumirea este adesea rezultatul unor acumulări, nu al unui moment specific.
Mulți facem alegeri neautentice de-a lungul vieții și trăim nemulțumiți pe termen lung, nu doar la mijlocul vieții. Nemulțumirea poate deveni mai greu de ignorat în anii 40-50 doar pentru că este un moment în care oamenii se opresc mai des să reflecteze.
3. Schimbările hormonale și neurologice joacă un rol, dar nu determină criza.
Scăderea dopaminei și schimbările hormonale pot influența starea de spirit, dar nu determină neapărat o „criză” dramatică.
4. Este mai degrabă o criză culturală decât biologică.
Concepția despre „midlife crisis” a fost popularizată de psihiatrul Elliott Jaques în 1965 și a fost intens mediatizată în cultura occidentală. În multe alte culturi, această „criză” nu este un fenomen recunoscut, ceea ce sugerează că este mai degrabă un produs al societății decât o realitate universală.
După ce m-am liniștit și mi-am dat seama că pot să uit de ideea de midlife crisis, am încercat să găsesc sensul în ce s-a petrecut anul trecut. Așa că am deschis un document word gol și am scris despre el. Am găsit multe explicații, dar simțeam că lipsește ceva. Am mers mai departe, la 2023, chiar și la 2022. Și am scris, și am scris. Și tot parcă îmi scăpa ceva.
Așa că m-am dus până la capăt. Până la primele amintiri, și am făcut o schemă, cu creionul pe hârtie, încercând să găsesc o logică, un sens, și o cauzalitate. Și apoi altă schemă, și alta, și alta, până am pierdut numărul.
M-am uitat la toate pierderile, la toate schimbările, la toate deciziile pe care le-am luat, la toate începuturile și toate sfârșiturile, la fiecare relație încheiată, la fiecare proiect sau job schimbat, la greșeli, la fiecare da pe care l-am spus atunci când voiam să spun NU, atunci când ar fi trebuit să spun nu. Și am încercat să găsesc tiparele, numitorii comuni, și mecanismele.
Și abia atunci am putut vedea imaginea de ansamblu. Și mi-am dat seama că în multe situații s-a dus aceeași luptă între o nevoie sau o valoare foarte importantă pentru mine, pe o parte, și pe cealaltă parte vocea aceea care îmi spunea că nu merit să mi-o onorez, că nu le pot avea pe toate. Iar eu am ascultat-o, și am lăsat-o să câștige. Am dat la o parte nevoia sau valoarea mea, și apoi m-am prefăcut că nu am nevoie de ea. Că pot să funcționez și fără. Numai ca să ajung mai târziu în același loc, doar că sub o altă formă. Păreau probleme noi, dar erau aceleași probleme vechi.
Pentru că, de fiecare dată când ignorăm o nevoie sau o valoare esențială și ne prefacem că nu o avem, e ca și cum aruncăm o parte din noi. Și uite așa, de-a lungul timpului, putem strânge o cutie întreagă cu părți aruncate din noi, ca o cutie cu piese care ne-au rămas în plus atunci când am pus la loc jucării reasamblate care nu mai funcționează.
Așa simt eu că ne petrecem mulți dintre noi prima jumătate din viață (asta dacă avem noroc să fim la jumătatea vieții la 40 de ani). Încercând să trăim fără acele părți, prefăcându-ne că nu ne trebuie, că putem funcționa și fără.
Dar realitatea este că nu e posibil să funcționăm așa. La fel cum nici o jucărie nu poate funcționa fără o piesă lipsă. Când suntem mici, ne permitem să abandonăm o jucărie pe care nu mai știm să o punem la loc cu toate piesele. Cel mai probabil vom primi alta în schimb. Ca adulți, nu ne permitem să ne abandonăm dacă mai vrem să ne bucurăm de a trăi. Avem un singur corp și o singură viață și, dacă ne ignorăm nevoile, mai devreme sau mai târziu vom suporta consecințele.
Singura soluție este să ne dezmembrăm și să încercăm să vedem unde-și au locul părțile lipsă și să ne reasamblăm apoi la loc. Indiferent de cât de greu ni se pare. Pentru că vestea bună este că se poate.
Putem să ne construim o viață mai bună. Putem să schimbăm modul în care gândim. Creierul uman are plasticitate, și poate învăța în continuare să facă lucruri noi. Chiar și dacă am fost afectați de traume și am fost condiționați să ne dăm la o parte nevoile, creierul are capacitatea să depășească stadiul acela și să creeze noi spații pentru dezvoltare.
Chiar dacă avem impresia că de la 40 de ani încolo “it’s all downhill” și e tentant să ne resemnăm. Există și varianta în care am putea încerca să privim această vârstă ca pe un cadou, o a doua șansă la o viață bună. Pentru că, deși e adevărat că anumite procese biologice intră în declin (de exemplu apar ridurile) și e naiv să ne opunem acestui proces natural, calitatea vieții poate să fie de fapt în creștere, și să trăim vieți mult mai sănătoase pe mai departe.
Newsletter 2024 & 2023_V7_final_USE THIS
De la Crăciun și până acum am scris acest newsletter de 7 ori: de la V1 la V7. Nici nu mai pun la socoteală cele peste 100 de înregistrări audio pe care mi le făcusem pe telefon.
După ce am terminat versiunea 4 și mi-am dat seama că nu o să fie varianta finală, m-am frustrat. De ce pierd atâta timp? De ce nu pot să scriu o dată ce vreau să scriu și să îmi văd mai departe de viață? De ce e newsletter-ul ăsta atât de important? Iarăși folosesc scrisul ca să procrastinez alte lucruri mult mai importante? Iarăși încerc să demonstrez ceva?
Inițial m-am gândit că poate nu mă pot hotărî ce vreau să spun. Apoi că nu mă pot hotărî cât vreau să spun. Ce înseamnă prea vulnerabil, ce înseamnă prea personal? Ce înseamnă prea mult? Apoi m-am gândit că poate iar mă critic pentru că nu e perfect.
Și apoi mi-am dat seama că nu este despre newsletter. Că în sfârșit am reînceput să scriu ca să mă înțeleg pe mine.
Am realizat că, pe măsură ce scriam, cu fiecare versiune a acestui newsletter și cu fiecare schemă făcută cu creionul în mână, mi se clarificau din ce în ce mai bine procesele prin care am trecut.
M-am simțit din nou ca atunci când încercam să pun la loc o jucărie dezmembrată, dar acum aveam creion în loc de șurubelniță. Și nu e la fel de ușor când lucrezi cu gânduri invizibile în loc de piese pe care le poți manipula ușor. Am vrut să-i dau foc de zece ori. Am simțit că mă întorc pe dos. Cu tot interiorul pe exterior. În ultimele câteva săptămâni, după fiecare zi credeam că sunt gata, ca apoi să trebuiască s-o iau din nou de la capăt.
Eu în fiecare dimineață:
Sincer, nu știu ce a fost mai greu, tot procesul din care am trecut în ultimii 2 ani jumătate sau să scriu acest newsletter 😅
Dar, pe măsură ce încercam să vă explic vouă despre ce am trăit, care au fost conexiunile și ce am învățat pe parcurs, realizam că, de fapt, îmi explic mie. Pentru că ne înțelegem mai bine prin ceea ce scriem și explicăm altcuiva.
Am realizat că scopul meu nu este ca acest newsletter să fie perfect, sau în vreun fel anume. Sunt conștientă de faptul că nu este perfect și sunt ok cu asta. Scopul meu este să îmi spun povestea. Mie. Într-un fel în care are sens și din care pot învăța să fiu un om mai bun. Pentru mine, înainte de toate. Și apoi, dacă eu sunt ok cu mine, știu că voi putea fi un om mai bun și pentru cei din jur.
Am realizat, după atâția ani, că, dacă scriu pentru mine înainte de toate, este pentru că ceva din mine trebuie să iasă în exterior (și cred că e valabil pentru orice formă de expresie creativă – fie că e prin scris, pictură, muzică, fotografie, handcrafting sau orice alt fel de artă). E ceva ce simt că vreau să exprim pur și simplu, sau ceva ce nu știu să înțeleg decât dacă îl scriu.
Scrisul, un instrument recomandat din ce în ce mai mult pentru procesarea experiențelor (numit journaling în engleză), nu are în acest caz rolul de a documenta gândurile care ne trec prin cap ca ele să rămână scrise. Nu este despre rezultatul scrisului, ci despre procesul scrisului. Are rolul de a ne ajuta să procesăm emoțiile și de a da un sens experiențelor. Și, pe măsură ce scriem și rescriem povestea, uneori gândurile și sensul se schimbă sau măcar se transformă.
Dar cheia stă în faptul că, atunci când scriem, gândurile, emoțiile, dubiile, experiențele și întrebările noastre prind viață în cuvinte pe care le vedem pe “hârtie”. Pentru că până atunci stăteau învălmășite în capul nostru, și era imposibil să le conținem și să le înțelegem pe toate, sau să le ordonăm în vreun fel. Iar atunci când le vedem scrise, e ca o magie care face ca ceața să dispară, iar în loc rămâne claritate. Pentru că, atunci când se aranjează cuvintele, frazele și paragrafele pe hârtie, se aranjează mai clar și lucrurile în cap.
De aceea eu nu cred că scrisul este doar pentru scriitori sau autori. Scrisul este pentru toată lumea. Dacă alegem sau nu să arătăm lumii ceea ce scriem, este o altă discuție.
Nu tot ce creăm trebuie arătat lumii. Sunt oameni care creează doar pentru sine și nu simt nevoia să împărtășească, și sunt oameni care simt că arta lor există cu adevărat doar atunci când ajunge la alții. Eu cred că nevoia de a crea și nevoia de a arăta lumii ce am creat sunt două lucruri diferite.
Pentru mine, nevoia de a crea cred că vine din nevoia de a ne exprima ființa (lumea interioară), din nevoia de a ne înțelege noi pe noi înșine și, nu în ultimul rând, din nevoia de joacă și explorare.
Nevoia de a arăta lumii ce am creat poate veni din nevoia de validare și recunoaștere, din nevoia de conectare umană, din nevoia de a conta, din dorința de a ajuta pe alții, de a contribui la binele altora, dar și din nevoia de a fi văzuți, care are în spate o nevoie mult mai simplă: cea de a fi iubiți.
Dacă ți-a plăcut ce ai citit, cred că îți va plăcea și cartea mea, 10 ani în Carpați. O poți comanda aici.
Ce vreau, totuși, să spun cu acest newsletter?
Poate că ceea ce am scris este un mod atipic de a povesti cum au fost pentru mine cei doi ani de la ultimul newsletter anual pe care l-am trimis. Aș fi putut povesti pe unde am călătorit în tot timpul acesta, că am făcut x sau y, și ce alte obiective am bifat. Dar nu cred că ar fi ajutat pe nimeni. Și nu este ceea ce voiam să spun.
Acum 2 ani am promis că, dacă voi mai simți nevoia să scriu, o voi face. So here I am :)
Ce voiam să spun este că nu sunteți singuri. Știu că sunt oameni care trec printr-un proces similar, și se simt singuri în suferința lor. Și îmi doresc să nu se simtă nimeni singur în suferință, pentru că, oricât de diferiți suntem, la bază suntem la fel. Cu toții ne dorim siguranță, cu toții ne dorim iubire, să ne simțim iubiți și acceptați. Cred că sub orice nevoie pe care o avem, dacă săpăm suficient de adânc, tot pe acestea le găsim.
Este un proces greu, haotic, adesea simțim că nu ajungem nicăieri, că durerea și confuzia sunt chiar mai mari decât înainte, ne apucă disperarea, și vrem să renunțăm. Dar de obicei ne e mult mai rău chiar înainte să ne fie mai bine.
Dacă perseverăm în ciuda dificultăților și mergem înainte pe drumul auto-cunoașterii, vom vedea că tot chinul nu a fost în zadar. E în zadar doar atunci când ne agățăm în continuare de soluții nerealiste, când continuăm cu aceleași mecanisme de coping sau inventăm unele noi, când ne auto-sabotăm și ne păcălim cu plasturi temporari. Dar atâta vreme când ne străduim în continuare să vedem ceea ce nu putem vedea, atâta vreme cât ne întrebăm în continuare, cu blândețe și curiozitate în loc de autocritică, “Ce îmi scapă? Ce nu reușesc să văd?” – vom fi mereu pe drumul cel bun.
Pentru mine, faptul că scriu acum din nou este doar un efect secundar al procesului. Doar o bucurie în plus, pentru care nu pot decât să fiu recunoscătoare. Ce va fi pe viitor, nu știu. Dacă e doar o perioadă în care am avut nevoie să scriu ca să pot procesa ultimii doi ani sau dacă voi continua să scriu pe termen lung, doar timpul mă va ajuta să aflu, chiar dacă acum intuiesc răspunsul. Experiența mi-a arătat că e ok să mă răzgândesc, în loc să pic în plasa sunk-cost fallacy și să tot încerc să mă îmbrac cu decizii chiar și după ce nu mi se mai potrivesc.
Am trecut prin multe în ultimii ani, așa că, dacă încă sunteți aici și citiți, vă mulțumesc din toată inima că ați rămas aproape în toată perioada aceasta în care am fost oarecum pierdută în spațiu.
Lucrurile s-au schimbat un pic.
Dacă înainte scriam pe blog despre traseele pe care le fac, iar poveștile de genul acesta erau pe newsletter, plus ocazionalele postări pe facebook, acum am lăsat intuiția să mă ghideze spre ce mi-ar plăcea să fac în continuare, și am găsit că momentan mă simt cel mai bine postând poveștile scurte pe instagram stories, traseele în instagram posts, poveștile lungi în newsletter, iar poveștile foaaaarte lungi vor fi în cărți (prima fiind 10 ani în Carpați, dar posibil vor urma și altele). Tot ce postez pe instagram se postează automat și pe facebook, însă pe facebook intru foarte rar.
Așa că, dacă nu știați încă, vă aștept cu bucurie să ne conectăm pe instagram: alexandra.munte.
Lucrurile cu siguranță vor mai evalua pe parcurs, pe măsură ce voi evolua și eu, și promit să vă țin la curent aici în newsletter.
O întrebare pe care am avut-o și eu pentru mine, dar și voi, este: Ce fac cu blogul? Deși nu cred că o să mai public conținut nou pe blog, am decis că el va rămâne în picioare. Pe termen nelimitat. Și acest lucru este posibil datorită celor care au decis să susțină proiectul cu un abonament. Nu am cuvinte să vă mulțumesc suficient pentru acest gest. Și o să mă folosesc de ocazie să vă și numesc: Ioana, Arpad, Cristian, Diana, Traian, Attila, Viorica, Roxana, Cosmin, Andrada, Cora, vă mulțumesc din suflet!
Apreciez enorm această susținere. Când voi fi din nou propriul meu șef, voi putea acoperi fără probleme costurile care țin blogul în picioare, dar până atunci am nevoie de ajutorul vostru. Așadar, dacă nu ați făcut-o deja, sau nu știți despre ce este vorba, aici puteți afla mai multe despre abonamentul care susține bloguldecalatorii.ro.
Am multe proiecte și planuri pentru viitor, însă voi avea nevoie de ajutor pentru a le pune în practică. Trebuie să am curaj, să nu mai încerc să fac totul singură, că nu sunt Super Woman, plus că este minunat când construim lucruri și împreună. Și am nevoie să fac echipă cu oameni smart, pasionați de ceea ce fac, și care iubesc natura: oameni care știu să construiască mobile & web apps, care știu să facă design grafic, branding și branding assets, DTP, conținut și reclame pe social media, etc. Dacă ești freelancer și te pricepi foarte bine la oricare din aceste lucruri (mai ales la etc), dă-mi te rog un mesaj.
La ce lucrez acum
La lansarea cărții 10 ani în Carpați, cineva m-a întrebat ce urmează. Nu mai știu ce am răspuns, dar eram atât de extenuată încât nu voiam să urmeze nimic. Nu mai aveam nimic de dat. Cred că aceeași persoană mi-a zis să nu-mi fie rușine să spun că următorul proiect sunt eu. Ceea ce am și făcut mai departe. Acesta a fost proiectul.
Dar este un proiect special, care este încă în desfășurare.
Încă mai am câteva cutii de sortat și mult de muncă. Nu am nici pe departe toate răspunsurile și toate soluțiile. Cu cât ne maturizăm mai mult, realizăm și cât de puține știm și că, deși suntem pe drumul cel bun, este un drum care va dura tot restul vieții. Pentru că suntem în permanență work in progres, în curs de construire. Studiez și continui să am conștientizări, momente de aha și uneori chiar revelații. Inclusiv pe măsură ce am scris acest newsletter, până în ultimul moment al reviziei finale (de aici și cele 7 versiuni).
Și sunt conștientă că mai am în continuare foarte multe de învățat despre mine, de descoperit și de îmbunătățit. Uneori mă supăr pe mine și mi-e ciudă că mi-am neglijat nevoile atât de mult timp sau că n-am fost mai înțeleaptă în trecut. Dar apoi îmi amintesc că ăsta tot perfecționism se numește, și că trebuie să mă iert. Am făcut ce am putut cu ce am avut. M-am străduit cât de mult mi-a stat în putință.
În continuare am și momente proaste, în care mă descurajez, mă opun schimbării, mă enervez pe lucruri pe care n-aș vrea să mă mai enervez, uneori încă aud vocea aceea care îmi spune că nu merit. Și, când o aud, o întreb:
Încă ești aici? Credeam că te-am dat afară.
Și o arunc iar. Și încerc să nu mă învinovățesc, ci să mă port cu mine așa cum m-aș purta cu cel mai bun prieten. Și apoi revin la calm și la acceptare. Și îmi ia din ce în ce mai puțin timp. Spre deosebire de înainte, acum ceața a dispărut.
Midlife crisis clarity
Am realizat că acel sentiment de copleșire pe care parcă l-am simțit toată viața era de fapt sentimentul că nu mă simt în siguranță, care era nimic altceva decât frică. Pentru că nu ne putem simți în siguranță dacă ne abandonăm. La fel cum un copil nu se simte în siguranță atunci când este abandonat. Fizic sau emoțional.
Și sentimentul acesta s-a dus pentru că mi-am demonstrat și am încredere că sunt capabilă să iau deciziile bune pentru mine, pentru bunăstarea și fericirea mea.
Iar acum îmi este mai clar cine sunt, ce am nevoie și ce vreau, și asta mi-a adus pace. Și sunt fericită, chiar dacă nu am încă tot ce îmi doresc, pentru că am grijă de mine, am planuri spre a-mi atinge obiectivele și fac lucruri concrete pentru a-mi îndeplini visurile. Iar atunci când greșesc, să învăț lecția din nou, să încerc să o integrez mai bine, și apoi să merg mai departe. Acum am în mine acel loc de siguranță la care revin cu din ce în ce mai multă ușurință.
Aleg în continuare să fiu optimistă, să cred în permanență în iubire, în toate formele ei, în natură și în artă, să am ca ghizi bunătatea și curiozitatea, și știu că asta mă va ajuta toată viața.
Dorința mea nu este să mă opun îmbătrânirii, ci ca maturitatea mea emoțională să țină pasul cu maturitatea fizică, pe măsură ce trec anii. Să am capacitatea de a lua decizii mai înțelepte, mai chibzuite, iar acțiunile mele să îmi reflecte valorile și să-mi onoreze nevoile.
Și au fost multe alte lucruri, precum și câteva persoane care m-au ajutat să ajung în acest punct, nu doar terapia, plimbările prin pădure cu Maxi, oameni din social media care au împărtășit din experiența și înțelepciunea lor și de la care am învățat enorm, bunătatea și toate lucrurile minunate pe care le-am primit cadou anul trecut (și nu mă refer la obiecte fizice), odihna, locul acesta minunat în care m-am mutat, despre care am început să scriu și am realizat că probabil am deja câteva capitole din următoarea mea carte, nicidecum ceva ce-ar încăpea în acest newsletter care deja e de 10 ori mai lung decât aș fi vrut.
Pe lângă toate acestea, m-a ajutat și ceva ce am început să fac anul trecut ca un task simplu, care am crezut că o să-mi ia doar câteva ore. Am vrut să adun într-un document toate exercițiile de self-awareness pe care le-am strâns de-a lungul timpului și care m-au ajutat să am claritate. Am vrut să o fac pentru mine, dar și pentru prietenii apropiați. Însă, pe măsură ce mai trecea timpul, exercițiile se tot înmulțeau. Fie din surse noi, pe care le studiam, fie îmi aminteam de surse de care uitasem, fie inventam eu exerciții din proprie experiență.
Abia prin decembrie am realizat că în timp a luat amploare și că ceea ce am adunat acolo ar putea fi transformat într-o carte de self-help care ar putea ajuta oamenii ca mine să identifice problemele reale din spatele celor aparente, să iasă din blocaje, să găsească soluții la situații care au părut imposibile mulți ani, și apoi să-și construiască viața pe care și-o doresc.
Nu știu încă dacă va fi așa și, chiar dacă va fi, probabil va dura câțiva ani. Dar, dacă sunteți interesați, apasați vă rog pe linkul acesta. Duce la o pagină goală, dar o să pot vedea câți ați dat click pe el, pentru că momentan nu pot intui interesul vostru, fiindcă ar fi un produs care nu are legătură directă cu muntele sau natura. Dar, dacă sunteți mulți, cine știe, poate voi prioritiza acest proiect.
Pentru moment mă opresc aici, dar în ultima parte am inclus câteva instrumente care m-au ajutat pe mine foarte mult, așa cum obișnuiam și în edițiile anterioare.
Îți mulțumesc că ai citit până aici. Aceasta a fost Partea 4 din 5.
Dacă simți că vrei și poți citi mai departe acum, găsești continuarea aici: Cum a fost 2024 (și 2023) – Partea 5 din 5 (Recomandări). Îți mulțumesc dacă te abonezi la newsletter, dacă dai mai departe sau dacă mă urmărești pe instagram.