Cum a fost 2024 (și 2023) – Partea 1

1/5

Am început să scriu când eram în liceu. Am uitat cum mi-a venit ideea prima dată. Poate și pentru că eram îndrăgostită de un coleg care scria poezii. Aveam 17 ani, nu știam nimic despre nimic, dar simțeam o mulțime de lucruri. Lucruri care se transformau în cuvinte pe hârtie. Atâta doar că erau așa de multe metafore prin acele cuvinte, că nu ar fi înțeles nimeni ce voiam să spun. Nici măcar eu acum nu înțeleg despre ce vorbeam. Da, le mai am. Nu, nu le-aș arăta nimănui pentru nimic în lume. Ceva mai cringe nu există. Totul era o jale, un chin, și o durere apăsătoare. O adevărată melodramă. Liceul este o telenovelă, iar viața bate filmul.

Ajunsesem să dorm cu hârtie și creion sub pat, pentru că uneori îmi veneau cuvinte în cap după ce stingeam lumina să mă culc, sau dimineața când mă trezeam și stăteam cu ochii în tavan până când chiar trebuia să mă dau jos din pat.

Poeziile mă ajutau să găsesc un ritm pentru ceea ce simțeam, ca un fel de melodie care mă alina, așa cum legănatul adoarme un copil în pătuț. Ca atunci când mergi cu un tren vechi, și cadența și zgomotul ritmic pe care le face te duc în lumea somnului.

La un moment dat cred că a devenit un hobby. Scriam când nu aveam teme de făcut, când era vreme rea și nu puteam să ies afară, sau când îmi era frică și aveam nevoie de un loc în care să mă simt în siguranță. Scriam pentru că ceva din mine avea nevoie să fie exprimat și înțeles.

Nu aveam nevoie să arăt întregii lumi ceea ce scriam. În afară de o poezie publicată în revista liceului și alta cu care am participat la un concurs restrâns, cred că singura persoană căreia i le arătam pe toate era colega mea de bancă.

Într-o zi i-am spus, aproape din senin, că eu nu o să mă plictisesc niciodată. Pentru că, orice ar fi, o să am mereu scrisul. Cumva, încă de mică, îmi intrase în cap că plictiseala e ceva rău. Iar scrisul, se pare, era scutul meu împotriva ei.

Nu îmi amintesc când m-am oprit din scris poezii. Probabil când am început să mă pregătesc pentru bac. Nu mai aveam timp de scris și nici momente de plictiseală.

Apoi, nu am scris nimic toată facultatea, am fost prea ocupată să demonstrez că sunt cea mai deșteaptă, și în același timp să și lucrez. Când am absolvit, sub toca de pe cap și medalia de la gât, mă simțeam pierdută. Petrecusem 5 ani studiind un domeniu în care acum realizam că nu mă regăsesc. Mi-am dat demisia de la job.

Atunci am început să scriu din nou. Mi-am făcut un blog din dorința de a împărtăși cu oamenii bucuria călătoriilor și a naturii.

Dar faptul că am început blogul imediat după absolvire nu a fost întâmplător. Nu știam ce să fac cu viața mea și încotro să o apuc, iar scrisul a revenit ca o soluție salvatoare. Doar că nu îmi rezolva cu nimic problema. Ci doar mă ajuta să fug de ea.

Doliu (grief)

Când auzim cuvântul „doliu”, ne gândim imediat la pierderea cuiva drag. Dar doliul nu este doar despre moarte. Trecem prin doliu de fiecare dată când pierdem ceva important – o relație, un job, un loc care ne era acasă, o identitate veche, o versiune a noastră care nu mai există. Chiar și schimbările pe care le alegem noi pot aduce un proces de doliu, pentru că, indiferent de motive, orice tranziție importantă implică să lăsăm ceva în urmă.

Printr-un proces similar trecem și după ce pierdem sau realizăm că vom pierde un vis pe care l-am avut și pe care nu-l mai putem împlini niciodată sau când realizăm că am pierdut variante ale noastre care am fi putut fi dacă circumstanțele ar fi fost altfel, variante care nu au existat, de fapt, și nu vor putea exista vreodată.

În 1969, un medic psihiatru de origine elvețiană a propus o teorie psihologică de înțelegere a doliului, care ulterior a devenit cunoscut global sub denumirea Modelul Kübler-Ross: modelul celor cinci stadii ale doliului. A fost inițial creat pentru a descrie procesul prin care trec persoanele care suferă de o boală incurabilă, dar și cele care au o pierdere semnificativă, cum ar fi moartea unei persoane dragi.

De-a lungul timpului, multe studii ulterioare și psihologi au remarcat că procesele de schimbare, tranziție și renunțare urmează un tipar similar.

Cele cinci stadii sunt:

1. Negarea – "Nu se poate întâmpla asta." Refuzăm să acceptăm realitatea pierderii. Este un mecanism de apărare inițial.

2. Furia – "De ce mi se întâmplă mie?" Poate fi îndreptată spre sine, ceilalți, medici, Dumnezeu sau chiar persoana pierdută.

3. Negocierea – "Dacă fac asta, poate că totul se va îndrepta." Încercăm să găsim soluții sau să facem promisiuni și compromisuri pentru a inversa sau amâna pierderea.

4. Depresia – "Nu mai are rost nimic." Apare tristețea profundă și un sentiment de neajutorare.

5. Acceptarea – "Este în regulă, trebuie să merg mai departe." Integrăm pierderea în viața noastră.

Cu toate acestea, din 1969 și până acum, s-a demonstrat că:

• Doliul este un proces individual, influențat de personalitate, cultură și context.

• Unii oameni sar peste anumite stadii (fără să fie ceva nesănătos) sau rămân blocați într-unul dintre ele.

• Nu toți oamenii trec prin cele cinci stadii în această ordine. Emoțiile pot fi mai haotice și pot reveni în valuri.

Și, deși Kübler-Ross a subliniat aceste lucruri de la început, modelul a fost adoptat și popularizat intensiv ca și cum ar fi liniar, inclusiv de medici și psihologi/terapeuți. De ce? Pentru că oamenii au nevoie de structură. Pentru că structura oferă claritate, calm și siguranță.

Procesul doliului, indiferent ce fel de doliu este, că decidem noi sau altcineva ce se întâmplă, nu este unul structurat, în care trecem succesiv de la o etapă la alta, ci unul considerabil de întortocheat.

E dureros când pierdem un om pe care îl iubim, când ne moare un animal, când o prietenie se termină, când un job nu este tocmai ce credeam că o să fie, când cariera pe care am ales-o la 19 ani nu ni se mai potrivește la 30, când omul de lângă noi nu ne poate oferi ce avem nevoie, când nu ne putem conecta cu cineva așa cum ne-am dori, când ne luăm la revedere de la o casă.

În realitate, în procesul acesta de suferință simțim multe emoții inconfortabile – teamă, furie, neputință, frustrare, resentiment, vinovăție, regret, rușine, tristețe, singurătate, lipsă de speranță - de multe ori toate deodată. Și, pentru că este copleșitor, uneori se întâmplă să le evităm pe unele ca să nu le simțim deloc, pentru că nu avem capacitate, iar pe altele le simțim pe perioade lungi de timp (ne blocăm în ele), ca să evităm să le simțim pe celelalte.

Aș vrea să pot spune că știu aceste lucruri din teorie. Că nu le-am trăit pe propria piele. Am pierdut mai mulți oameni dragi decât am degete la mâini (și le am pe toate) – pe unii de bătrânețe, pe alții în lupta cu boli serioase, pe alții pentru că nu (mai) aveam suficientă compatibilitate. Indiferent cine a decis despărțirea, că e universul, eu, cealaltă persoană, sau amândoi, durerea a existat. Doliul tot a venit. Am schimbat numele, apoi l-am schimbat înapoi, am schimbat joburi, chiar și cariere, orașul de două ori, am pierdut animale, oportunități, visuri. De câteva ori chiar și pe mine.

Îți mulțumesc că ai citit până aici. Aceasta a fost Partea 1 din 5.

Dacă simți că vrei și poți citi mai departe acum, găsești continuarea aici: Cum a fost 2024 (și 2023) – Partea 2 din 5, precum și părțile următoare. Fiecare parte va fi trimisă abonaților pe email, separat (câte un email pe zi). Îți mulțumesc dacă te abonezi la newsletter, dacă dai mai departe sau dacă mă urmărești pe instagram.