Cum a fost 2024 (și 2023) – Partea 2

2/5

Feb 27, 2025

Aceasta este Partea 2 din 5.
Dacă nu știi despre ce este vorba, poți găsi Partea 1 aici.

Forrest Gump

Știi când Forrest Gump începe să alerge după ce fata pe care o iubea îl refuză? Fiind un copil într-un corp de adult, nu știe cum să-și gestioneze durerea interioară, așa că fuge de ea. Și aleargă, și aleargă, trei ani nu se oprește. Ca un tren pus pe pilot automat. Preferă să simtă durere fizică în schimb, sperând că în felul acesta nu va trebui să o simtă pe cea emoțională.

Ar fi plictisitor să ni se explice în film, cu subiect și predicat (nu s-ar mai uita nimeni), dar fuga aceasta se numește mecanism de coping maladaptiv (nesănătos) la stres.

Când suntem copii, nu avem dezvoltate structurile cerebrale care să ne ajute să gestionăm emoțiile, mai ales pe cele inconfortabile: furia, frica, rușinea, tristețea, singurătatea, neputința, suferința, plictiseala. Când le simțim, credem că vor dura pentru totdeauna.

Pe măsură ce abilitățile noastre cognitive cresc, începem să folosim diverse mecanisme, unele mai eficiente decât altele.

Câteva exemple de mecanisme sănătoase folosite de adulți:

✔ Auto-compasiune, mindfulness, îngrijirea sănătății (nutriție, somn, hidratare, somn)
✔ Stabilirea limitelor pentru reducerea stresului (în raport cu noi sau alte persoane)
✔ Exprimarea emoțiilor (scris, terapie, discuții cu mentori sau prieteni de încredere)
✔ Reglarea emoțiilor (meditație, sport, artă, tehnici de relaxare)
✔ Diferențierea între ceea ce putem și ce nu putem controla
✔ Asumarea responsabilității și acțiuni concrete

Câteva exemple de mecanisme nesănătoase folosite de adulți, mai ales când stresul este foarte puternic și emoțiile ne copleșesc:

❌ Abuz de substanțe: alcool, droguri, fumat
❌ Evitare: muncă excesivă, negare, raționalizare, reprimare, izolare
❌ Externalizarea vinei: blamare, negativitate, proiectare, victimizare
❌ Obsesie pentru sănătate: ipohondrie, hiper-vigilență corporală, auto-medicație
❌ Auto-sabotaj: evitarea deciziilor, renunțare rapidă, self-harm, auto-blamare, staying sick to get attention
❌ Căutarea validării externe: people-pleasing, over-giving, hiper-responsabilizare, perfecționism, control excesiv
❌ Evitare / Evadare prin distracție și suprastimulare (mâncat, cumpărături, social media, jocuri de noroc, TV, filme, umor / sarcasm în exces, hipersocializare, inclusiv hobby-uri practicate în exces – sport, călătorii, citit, dependență de conflicte/drame).

Pe unele le facem conștient (coping), pe altele inconștient (apărare). Atunci când le facem inconștient, unii oameni din jurul nostru pot observa ceea ce facem, dar noi nu. Cu toții am apelat uneori la mecanisme nesănătoase. Ceea ce e normal. Problema intervine atunci când le folosim pe termen lung, pentru că atunci se transformă în tipare disfuncționale cognitive, emoționale și comportamentale (cum gândim, simțim și ce facem), care ne afectează negativ viața.

Cum se dezvoltă mecanismele și apoi tiparele? Pe de o parte din ceea ce vedem în jurul nostru. Atunci când suntem mici, învățăm să ne gestionăm emoțiile prin imitare și prin felul în care ne susțin părinții. Dacă aceștia ne oferă un model sănătos, dezvoltăm mecanisme sănătoase.

În schimb, dacă părinții noștri ne ignoră sau resping nevoile emoționale și/sau ei înșiși au tipare disfuncționale (de obicei ambele, pentru că probabil nu au învățat nici ei la rândul lor cum să facă asta), putem dezvolta și noi aceleași mecanisme și tipare nesănătoase sau altele, în funcție și de contextul în care ne dezvoltăm apoi în adolescență și viața adultă, precum și ce ne este la îndemână în aceste contexte.

Modul în care funcționează creierul este influențat de foarte mulți factori, de la cultură la mediile cu care interacționăm și oamenii care joacă un rol foarte important în viața noastră (de exemplu profesorii). Iar dincolo de toate acestea este ADN-ul.

Ca români (și nu numai), familiile noastre sunt formate din oameni care au trăit pe timp de comunism, opresiune, sărăcie, război, foamete și nenumărate lipsuri, mai ales emoționale. Oameni care au dus în spate suferințe care s-au transmis transgenerațional. Avem în noi cel puțin 7 generații de traume.

Oamenii cu un astfel de istoric rareori au posibilitatea să învețe cum să aibă grijă de ei, și adesea se luptă cu probleme de identitate și confuzie, tipare disfuncționale ce variază de la evitare la adicții (în funcție de gravitatea contextelor în care au crescut), lipsă de sens, probleme de sănătate mentală (de la cele mai ușoare la cele mai grave), și adesea rămân în contexte în care nu au posibilitatea să fie fericiți pentru că au o toleranță mare la stres, chiar dacă îl resimt. Contexte în care ajung să se simtă similar cu modul în care se simțeau atunci când erau mici. Pentru că atunci au învățat că situațiile anormale și disfuncționale sunt normalitatea, iar normalitatea nu poate fi contestată de un copil. Pentru că e tot ce cunosc. E sigura fărâmă de siguranță pe care o au. Chiar dacă e doar siguranța familiarității, nicidecum o siguranță sănătoasă. Pentru că avem un creier care pune egal între familiaritate și siguranță.

În esență, toate mecanismele de apărare sau coping sunt o tentativă de a găsi siguranța – emoțională, psihologică sau fizică. Chiar și cele nesănătoase sunt strategii prin care mintea încearcă să reducă stresul atunci când apare o problemă, să evite suferința sau să creeze un sentiment de control. Diferența este că cele sănătoase chiar construiesc siguranță, iar celelalte doar amână disconfortul, creându-ne o mulțime de alte probleme în plus.

Mi-am petrecut toată viața încercând să-mi găsesc siguranță. Am folosit orice mecanism care mi-a venit de îndemână: am lucrat peste program, m-am încărcat cu mai multe proiecte decât puteam duce, am folosit scrisul, călătoriile și drumețiile ca forme de evitare, am raționalizat, mi-am umplut casa de plante (doar doar s-o umple golul ăla), am amânat decizii, mi-am impus standarde imposibile, am dat vina pe alții, sau doar pe mine. People-pleasing was my middle name.

Dar nimic nu funcționa. Orice făceam, în loc să simt siguranță, mă simțeam din ce în ce mai copleșită. Aveam mereu o listă interminabilă de lucruri pe care voiam să le fac, listă făcută de nimeni altcineva decât de mine, listă care nu se micșora niciodată ci, din contră, doar se lungea.

Simțeam mereu că nu am timp să respir sau să iau o pauză. Că mereu se întâmplă ceva, că mereu apare câte ceva neprevăzut și nu reușesc să intru pe o cale lină sau să-mi găsesc un sens pe lume.

Că viața e prea dificilă și eu sunt tot timpul în urmă. Cu tot. Și că nu am nici cel mai vag habar cum aș putea găsi o soluție vreodată.

Aveam impresia că drumul meu în viață era o succesiune de picaje în gropi adânci, cu apă, una mai adâncă decât alta și, chiar dacă între gropi erau și porțiuni plate, în care simțeam că reușesc să-mi țin capul deasupra apei, mai devreme sau mai târziu tot ajungeam într-o groapă, luptându-mă să nu mă înec.

Adesea mă îmbolnăveam. În cele mai proaste momente. Uneori boli care părea că n-au niciun sens. Când s-a întâmplat în 2022, am înțeles pentru prima dată că trebuie să-mi ascult corpul. Pentru că, dacă noi nu ne oprim singuri, se oprește corpul pentru noi.

If you don’t make time for your wellness, you will be forced to make time for your illness.

Pentru că problemele nu se rezolvă de la sine, iar emoțiile nu dispar dacă nu ne dăm voie să le simțim. Indiferent cât de mult am fugi de ele. Chiar și 3 ani, ca Forrest Gump, sau o viață întreagă. Mai devreme sau mai târziu tot o să ne prindă din urmă. Pentru că nimic nu umple acel gol (aparent, indiferent câte plante cumpăr).

Ani de zile crezusem că problema era că nu mă organizam suficient de bine. Apoi am petrecut alți ani învățând cum să fiu mai productivă și ce instrumente pot folosi ca să le pot face pe toate. Acum observam că, deși mă ajuta mult să fiu mai organizată, nu era de ajuns. Am concluzionat că problema era că încercam eu să fac mai multe decât e fizic posibil. Așa că m-am oprit din alergat. M-am oprit din a face orice nu mi se părea esențial, inclusiv din scris.

Când am scris ultimul newsletter anual, am fost aproape sigură că va fi ultimul text pe care aveam să-l scriu vreodată (mesajele și e-mailurile nu se pun). De altfel am și spus acest lucru atunci. Într-un fel, mi-am luat la revedere în acea zi.

Nu am avut blocajul scriitorului. Din 2009 până în 2023 scrisesem constant, după fiecare tură pe munte sau vacanță. Aproape 14 ani. Mă așezasem de peste o mie de ori în fața unui document gol și nu m-am uitat niciodată la el mai mult de câteva minute până să încep să scriu. Iar când începeam să scriu, rareori mă opream. Aveam sau nu ceva de spus, eu scriam. Nu mă plictiseam niciodată. Eram pe pilot automat. Eu și Forrest Gump.

Dar acum obosisem. Nu era ca și cum eu voiam să scriu dar nu puteam. Mi-aș fi dorit și aș fi putut scrie în continuare, dar eram epuizată și, probabil pe undeva, am simțit că nu mai aveam nimic în mine de dat. Că eram un izvor secat. Că nu mai aveam în mine nicio poveste, nicio carte, niciun ghid, niciun nimic de spus despre ceea ce scrisesem aproape 14 ani: munte, natură, și tot ce mă bucură acolo. Se stinsese lumina.

I’m pretty tired, think I’ll go home now.

- Forrest Gump

Cutii

Știi când te muți, și îți împachetezi tot ce vrei să iei cu tine? Cumva nu se întâmplă doar asta, ci împachetezi și problemele, și vin toate grămadă, nu rămân în urmă.

Și ajungi în noua casă, despachetezi aproape tot, dar câteva cutii rămân nedespachetate mult timp după ce ți-ai aranjat totul prin camere. Aproape totul.

În unele cutii ai lucruri cu care nu știi ce să faci, în altele lucruri care nu-ți mai trebuie, dar pe care nu te înduri să le arunci, așa că stau acolo. La modul realist, de unele chiar nu ai nevoie. Dacă ai fi avut, le-ai fi despachetat.

Iar cutiile acestea, dacă nu le despachetezi niciodată, nu fac decât să ocupe spațiu mintal și să te încurce. Te tot împiedici de ele prin casă, cazi peste ele, printre ele, te lovești în ele, le dai un șut, te înfurie. Chiar și când nu ești în casă. Chiar și când le pui într-un colț, sau într-un dulap, să nu le mai vezi zilnic, ca să te ocupi de ele „altă dată”. Știi că ar trebui să faci asta, dar nu acum, că nu ai timp, ești foarte ocupat. Cu ce? Cu orice altceva.

Când m-am mutat la Sibiu la sfârșitul lui 2022, am plecat oarecum în grabă. Am luat puține lucruri cu mine de la București, voiam să încep o viață cât mai nouă. Mă oprisem din alergat și acum eram într-un loc în care în sfârșit mă simțeam acasă.

Dar, după ce mi-am amenajat apartamentul cel nou, mi-au rămas câteva cutii nedesfăcute. Pe una dintre ele scria, sec, Traume. Pe alta Mă doare spatele când merg pe munte (de 15 ani!!), pe alta Mă dor genunchii (nici nu mai știu de când). Pe alta Relația mea nu merge așa cum mi-aș dori (am aproape 40 de ani, o să mor singură. Și nici măcar nu pot să am pisici).

Pe alta Urăsc să mănânc (except for brownies. And cheescake. And pancakes. Oh, and croissants. No, no, CHOCOLATE croissants. Uuu, I looove chocolate croissants! And cookies. Ok, pretty much anything with sugar, really).

Pe alta scria doar Ce fac cu blogul?

Și-apoi aveam o cutie mare, pe care scria What da fuck am I doing with my life? Era ca un elefant care stătea cu mine permanent, inclusiv când mă uitam la un film în dormitor. Înclina patul pe partea lui.

Singurul lucru bun era că acum locuiam la Sibiu. Pentru că, înainte să mă mut, la București am avut o cutie pe care scria Mă simt ca la închisoare aici. Nu AVEAM o cutie, eram ÎN cutie. Eu și cu toate celelalte cutii ale mele. Un fel de Matrioșca, dar cu elefanți.

Dar, deși nu mă mai simțeam la închisoare în Sibiu, în continuare eram copleșită. Simțeam că toate cutiile acestea se fac din ce în ce mai mari, în frunte cu elefantul. Cu cât le ignoram mai mult, cu atât se măreau și se întreceau în a-mi atrage atenția. Mi se păreau toate extrem de urgente, dar nu știam de care să mă ocup mai repede.

Mă simțeam pierdută, de parcă, o dată cu mutarea, pierdusem o cutie pe drum, o cutie care avea în ea o parte din mine. Iar la 6 luni după mutare, mi-am pierdut și buletinul (deși totul spre bine, oricum nu arătam bine în poză).

După ce a trecut panica inițială, m-am gândit că e modul universului de a mă ajuta să mă adaptez la noua viață. Mi-am făcut buletin de Sibiu, dar, într-un fel, uneori simțeam că parcă nu mai știam cine sunt, chiar dacă venisem aici din proprie inițiativă și simțeam că eram unde trebuie să fiu. Nici în buletinul nou n-am ieșit bine în poză.

Terapie 4.0

Când vorbim despre terapie, primul nume care ne vine în minte este Freud. Dar terapia psihologică are rădăcini în Anticihitate, când consilierea psihologică a existat sub diverse forme în filozofia greacă. De exemplu, Socrate folosea dialogul pentru clarificarea gândirii.

În ziua de astăzi, terapia este deja bine cunoscută ca fiind unul dintre mecanismele sănătoase de coping la stres. Ne ajută să ne înțelegem pe noi mai bine pe măsură ce încercăm să explicăm cuiva ceea ce simțim și gândim, iar un terapeut este un profesionist în domeniul psihologiei care ne poate ghida în procesul de auto-cunoaștere. Practic, în loc să fugi de probleme, te așezi timp de o oră pe săptămână pe fotoliul sau canapeaua din cabinetul unui om care speri că te va ajuta să le depășești.

Ultima dată când m-am așezat pe o canapea la terapie a fost în 2024. Nu a fost nici prima dată și, cel mai probabil, nici ultima. M-am gândit că dacă a fost suficient de bun pentru Socrate, trebuie să fie și pentru mine.

Acum simt că procesul m-a ajutat, atunci aveam impresia că nu mă ajută nici pe departe atât de mult pe cât aș fi vrut. În fiecare zi îmi venea să iau telefonul și să trimit în bulk următorul mesaj:

Anyone want to get together and just scream? We can get food after.

Ca și dățile anterioare, pentru că mi se părea urgent, am ales din nou un psiholog fără să-mi fac temele înainte, dar am sperat că mă poate ajuta. Am vorbit cu ea despre probleme vechi, dar și despre probleme noi care păreau că tot apar.

Îi povestisem despre blog și îi spusesem deja de ceva vreme că nu mai scriam de mai bine de un an când, într-o zi, m-a întrebat - ok, nu mai scrii, nu mai publici pe blog sau pe social media, dar cum te exprimi creativ acum?

I-am răspuns ușor exasperată: Nu înțelegi că am toate aceste probleme și nu reușesc să mai fac față? Că mi se pare că-s incendii peste tot și nu știu pe care să-l sting mai repede? De unde să mai am timp și să mă exprim creativ? – Mi se părea o idee ridicolă. Un fel de – țara arde și baba se piaptănă (și îmi tot venea în cap meme-ul acela cu femeia care spune “ain’t nobody got time for that!” – deși ea părea că are vreo 5 guri de hrănit în plus față de mine).

Mi-a răspuns parcă un pic precipitat. Mi-am dat seama din ton, dar și din felul în care și-a mișcat corpul în fotoliu. Dar cum ar fi dacă nu ai mai vedea toate problemele astea ca pe incendii? Nu e nimic urgent, nu e nimic acolo care îți amenință viața.

I-am răspuns că ȘTIU că asta trebuie să fac, dar nu știu CUM. Că dacă știam cum, nu mai eram acolo. Dar că ea pare că știe cum, n-ar fi mai simplu să-mi spună? Voiam să țip – For fuck’s sake, just tell me what to do!

Nu mi-a spus.

Când avem multe probleme de rezolvat, am vrea ca măcar pe unele să ni le rezolve altcineva, să ni le ia de pe cap. Să ne spună altcineva ce să facem și să facem naibii chestii aia, ca să scăpăm odată. Ar fi mult, mult mai simplu. De ce trebuie să mă chinui și să le rezolv pe toate singur?

Și îmi dau seama acum cât de frustrant trebuie să fie pentru psihologii noștri, sau pentru cei care ne iubesc, să ne vadă că ne chinuim. Să ne vadă că suntem blocați și ei nu ne pot debloca în locul nostru. Chiar dacă ei ne văd mecanismele nesănătoase, atunci când suntem blocați, noi nu le putem vedea încă.

Pentru că nu suntem conștienți de ceea ce facem. Și pentru că problemele noastre nu vin frumos aranjate în cutii, cu etichete clare. Nu ne așteaptă cuminți să avem timp să le rezolvăm. Ele se amestecă, se suprapun, se transformă – și acest lucru ne produce mult stres.

Toate la un loc duc la stări de copleșire, anxietate, dubiu, confuzie, disperare, poate chiar depresie și, foarte frecvent, simptome sau probleme de sănătate care uneori n-au explicație, afecțiuni sau boli pe fond de stres, probleme cu somnul. Și e foarte greu să mai vezi ceva clar în toată ceața asta.

E foarte greu să mai vezi ceva clar când, pe lângă toate problemele pe care le ai de rezolvat, te zbați într-un proces de doliu. Sau șapte.

Nu știu ce vedeți voi în imaginea aceasta pe lângă ce-i evident, dar mie mi se pare că-s fix eu cum mă zvârcoleam pe jos de durere.

Îți mulțumesc că ai citit până aici. Aceasta a fost Partea 2 din 5.

Dacă simți că vrei și poți citi mai departe acum, găsești continuarea aici: Cum a fost 2024 (și 2023) – Partea 3 din 5. Îți mulțumesc dacă te abonezi la newsletter, dacă dai mai departe sau dacă mă urmărești pe instagram.