Cum a fost 2024 (și 2023) – Partea 3
3/5
Aceasta este Partea 3 din 5.
Dacă nu știi despre ce este vorba, poți găsi celelalte părți aici:
Matrioșca
Când aveam 6 sau 7 ani, mama mi-a adus acasă o Matrioșcă. O primise de la prietenii noștri de peste Prut. Era roșie, ca orice matrioșcă tradițională. Nu mai țin minte câte păpușele erau înăuntru. Dar m-am jucat cu ea până am tocit-o. Îmi amintesc culoarea pură a lemnului nevopsit pe care o avea la îmbinări, precum și sunetul pe care îl făcea atunci când se desfăcea. O deschideam curioasă, de fiecare dată, de parcă uitasem de data trecută ce era în ea și cum funcționa. Și-mi amintesc bine cum, atunci când ajungeam la ultima păpușică, cea mai mică, o examinam atent să văd dacă nu cumva se deschide și ea. Voiam să nu se oprească jocul. Mă întrebam dacă nu cumva ratasem eu în toate celelalte dăți o mică linie care ar fi desfăcut-o și pe aceasta.
Apoi o îmbinam la loc, papușica cea mai mică nu rămânea niciodată afară, nu vedea mult lumina zilei. Era cea mai intactă. Dacă nu știai ce este aceea o Matrioșcă, nici n-ai fi știut că e acolo, ascunsă după câteva straturi de lemn.
Nu țin minte cât m-am jucat cu ea până când m-am plictisit. Apoi a rămas undeva neatinsă mulți ani, până am uitat de ea complet.
La 6 luni după ce am început terapia nu mă simțeam cu nimic mai bine decât atunci când o începusem. Într-un fel, mă simțeam mai rău. Până când s-a produs un declic. Până când am ajuns într-o zi acasă, mi-am suflecat mâinile, și m-am uitat cu atenție la toate cutiile care rămăseseră nedesfăcute după mutare.
Și, pentru prima dată, am putut să îmi pun întrebarea corectă. DE CE? De ce am tot fugit atâta timp? De ce sunt blocată? Ce se întâmplă dacă nu mai fug? Ce se întâmplă dacă mă opresc?
Pentru că prima întrebare nu este - cum rezolv toate problemele acestea pe care le am de atâta vreme? Ci - de ce le am, și de ce nu am fost capabilă să le rezolv până acum?
Și am întrebat „de ce” de o mie de ori, încercând să răspund, până când am putut înlocui teama cu reală curiozitate și blândețe, și abia atunci am putut merge până la capăt.
De ce nu ai fost capabilă să le rezolvi până acum?
Pentru că am fost ocupată.
De ce ai fost ocupată?
Pentru că am avut o mulțime de lucruri de făcut.
De ce ai avut o mulțime de lucruri de făcut?
Pentru că voiam să le fac.
De ce voiai să le fac?
Pentru că trebuia să le fac.
De ce trebuia să le faci?
Pentru că trebuie să demonstrez că pot.
De ce trebuie să demonstrezi că poți?
Pentru că dacă nu pot, înseamnă că sunt slabă.
De ce înseamnă că ești slabă?
Pentru că, dacă sunt slabă, înseamnă că nu sunt suficient de bună.
Cine spune asta?
Eu.
Ești sigură?
Da.
Ești sigură?
....
“YOU’RE NOT GOOD ENOUGH!”
Am auzit vocea asta toată viața. Atât de încet încât, de fapt, nici nu realizam că o aud. Am reușit să o aud acum doar pentru că m-am oprit din alergat și s-a făcut liniște. Vocea asta, care mi-a spus toată viața că nu contez, că nu sunt importantă. Că nu merit să mă odihnesc, că nu am voie să mă plictisesc. Îmi spunea că, dacă am nevoie de ajutor, înseamnă că nu sunt în stare. Că dacă mă răzgândesc, sunt neserioasă. Că dacă nu-mi iese ceva din prima, înseamnă că nu m-am străduit suficient. Și nu trebuie să-mi iasă oricum, ci perfect.
Cum? Nu se poate perfect?
TRY HARDER!
Că dacă greșesc, înseamnă că sunt proastă. Că “nu vreau” nu este un răspuns acceptabil. Că dacă nu muncesc pe brânci, nu merit iubire. Că dacă nu sunt prima, dacă nu sunt specială, nu o merit. Nu merit iubire decât dacă mă lupt pentru ea, dacă demonstrez că o merit, dacă nu fac NICIO greșeală. Niciodată.
But guess what?
Asta e imposibil. Și, oricum, orice fac și oricât de mult mă dau peste cap să demonstrez că merit iubire, nu pare suficient. Nu pare niciodată suficient. Indiferent cât fac și cât de multe realizez, vocea asta nu tace.
Și nu tace pentru că e încă în capul meu. E încă într-o cutie, la mine în casă. Dar unde? Că nu o văd. Văd toate cutiile astea cu tot felul de etichete pe ele, dar pe niciuna nu scrie “NOT GOOD ENOUGH”.
Așa funcționează Matrioșca. Văd o cutie, o deschid, și apoi apare alta. O deschid și pe aceea, și tot așa, până ajung la ultima. Așa e și când mă întreb DE CE. Întreb și întreb, până ajung la motiv. Și când cred că am ajuns la un motiv, mai întreb o dată, și încă o dată. Și fiecare întrebare DE CE deschide o nouă cutie, până când ajung la cutiile mici care nici nu știam că sunt acolo. Pentru că nu le vedeam.
Dar vocea aceea care ne spune că nu suntem suficient de _________ (frumoși / slabi / deștepți / înalți / buni, etc), și că nu merităm iubire, e acolo în ultima.
Nu e niciodată (doar) despre cutiile pe care le vedem - toate cutiile cu probleme care s-au tot adunat până s-au făcut un munte de incendii - cutiile care par că ard doar pentru că au stat închise prea mult timp, pentru că am fost blocați și nu ne-am putut ocupa de ele.
Nu e despre cutiile pe care le vedem, ci despre cutiile pe care NU le vedem. Jobul nostru este să apelăm acea curiozitate de copil și să deschidem fiecare cutie și să vedem ce alte cutii se ascund în ea.
Când o deschidem prima dată, vedem problema, în problemă e altă cutie, pe care scrie Mecanisme de coping – cele care ne-au ajutat să fugim de problemă. Apoi deschidem și cutia asta, și găsim Mecanisme de apărare – cele care ne-au păcălit că fugim cu un motiv bine întemeiat. Apoi deschidem și această cutie și, surpriză, găsim alte două, una neagră și una roșie. Nu ne așteptam la asta.
Pe cea neagră scrie Credințe limitative. Sunt toate neadevărurile pe care ni le-a spus acea voce toată viața, și pe care am ajuns să le credem. Am ajuns să credem că sunt ale noastre. Și de aceea le-am păstrat atâta vreme și le-am luat cu noi oriunde ne-am mutat, pentru că am crezut că ne trebuie.
E ca și cum am avea o cutie cu tot felul de obiecte pe care ni le-au dat alții – moșteniri de la părinți, cadouri de la oameni care nu ne cunosc suficient, pamflete cu care ne-am trezit în mână pe stradă înainte să putem spune că nu le vrem. Sunt obiectele noastre? Ne trebuie? Sau sunt ale altora și noi doar le ținem și ne ocupă spațiu în casă?
Pe cea roșie scrie Sinele autentic. Mai exact, în cutia asta stă o nevoie sau o valoare de-a noastră pe care am ignorat-o mult timp. Ceva ce, deep down, știm că e a noastră, dar am încercat să funcționăm fără ea, prefăcându-ne că nu ne trebuie. Ca și cum, dacă e ascunsă, nu există.
Motivul pentru care rămânem blocați mult timp într-o problemă sau alta este că în mintea noastră se dă o luptă continuă între aceste două cutiuțe, iar cea care câștigă e mereu cea neagră.
E ca și cum cineva ne-a luat Matrioșca și a forțat o păpușică neagră alături de păpușica cea roșie în ultima păpușă demontabilă. Și ele se tot ceartă pentru spațiu, că nu e loc de amândouă. Matrioșca se blochează dacă sunt amândouă acolo.
Și de fiecare dată când câștigă cea neagră, nu facem decât să fugim și mai tare de cine suntem cu adevărat. Iar soluția nu este să fugim și mai repede, și mai mult, și mai departe. Ci să învățăm că papușica neagră, vocea aceea, cutia aceea în care sunt numai obiecte care nu ne trebuie – nu e a noastră.
Și dacă nu e a noastră, atunci nu are ce să caute la noi în casă. Pentru că nu face decât să ne limiteze și să ne împiedice din a trăi autentic, așa cum ne dorim și avem nevoie.
Și dacă nu are ce să caute la noi în casă, înseamnă că trebuie să o aruncăm. De ce? Pentru că, indiferent de unde a venit și cine a pus-o acolo, este la NOI în casă acum. Și este responsabilitatea noastră acum.
What happened to me is not my fault, but healing is my responsibility.
Decluttering
Minimalismul pare un concept modern, dar el are, de fapt, rădăcini vechi în istorie și filosofie. A apărut în forme diferite în mai multe culturi și perioade de timp, fiind asociat cu ideea de simplitate, esențialism și renunțare la exces. Dacă ne gândim la stoici precum Seneca, Epictet sau Marcus Aurelius, ei promovau încă din antichitate o viață simplă, lipsită de atașament față de posesiuni materiale și dorințe inutile. Credeau că adevărata fericire vine din autocontrol, moderație și concentrare pe ceea ce putem controla.
Derulând în secolul XX, în anii 1960-1970 minimalismul a devenit o mișcare importantă în toate formele de artă. Promova ideea de „mai puțin înseamnă mai mult” și de a elimina orice element inutil.
De la arhitectură, muzică, literatură, la film, fotografie sau modă, toate formele de artă au folosit minimalismul pentru a crea frumos prin simplitate. Însă, dincolo de frumos, simplitatea oferă multor oameni liniște, pace, siguranță, și calm.
Dacă mai era cineva care nu auzise despre minimalism, cu siguranță a aflat după ce, în 2019, Netflix a explodat în vizualizări când o japoneză micuță pe numele ei Maire Kondo a început să facă ordine în casele americanilor, în serialul de realitate Tidying Up.
Minimalismul este un stil de viață care promovează ideea de a deține doar lucrurile esențiale, cele care îți aduc valoare reală și bucurie. Decluttering-ul este un prim pas important către minimalism, deoarece ne ajută să eliminăm excesul din spațiul nostru, obiectele inutile sau care nu ne mai aduc valoare, și să ne concentrăm pe ceea ce contează cu adevărat. Chiar dacă nu ne interesează minimalismul, un proces de decluttering poate fi un instrument valoros pentru a ne face ordine în casă din când în când.
Practic, acest proces presupune trierea și organizarea lucrurilor pentru a crea un mediu mai aerisit, mai ordonat și mai funcțional. Și, în consecință, ne aduce mai mult calm și liniște interioară. Atunci când facem decluttering, trebuie să ne triem lucrurile în 5 categorii mari:
Ce vrem să păstrăm
Ce vrem să reparăm / refolosim
Ce putem să vindem
Ce putem să donăm
Ce trebuie să aruncăm
Dar, înainte să putem face asta, mai întâi trebuie să scoatem tot ce avem din toate dulapurile, cutiile și cotloanele, și să ne uităm la ele. Să vedem cu ochii noștri toată realitatea.
Familiile ce apăreau în fiecare episod din Tidying Up with Marie Kondo au fost urmărite cu ochi critici de către telespectatori. Posesiile lor deveneau munți de haine și alte obiecte atunci când erau scoase din dulapuri. Toate acestea în timp ce dulapurile majorității telespectatorilor arătau exact la fel, doar că ușile erau închise.
Milioane de oameni au încercat apoi să treacă prin același proces pentru a-și aduce ordine în case, numai ca să realizeze că este prea greu, sau să ajungă după câteva luni sau câțiva ani în același loc.
De ce este atât de greu să ne facem și să păstrăm ordine în casă?
Pentru că, dacă un proces de decluttering nu este cuplat și cu un decluterring mental, este doar o soluție temporară.
Declutteringul mental înseamnă să ne schimbăm obiceiuri adânc înrădăcinate, și să începem să facem alegeri conștiente legate de consum, timp și energie, fie că vorbim despre relații, activități, spațiu mental, sau carieră.
Pentru mulți, a învăța ce contează cu adevărat și a găsi curajul să renunțe la ce nu le mai servește este un pas important în dezvoltarea emoțională.
Maturitatea emoțională înseamnă să poți renunța la ceea ce nu îți aduce valoare, să nu te agăți de relații sau obiceiuri din frică sau obișnuință. Iar decluttering-ul, aplicat la viață, înseamnă să-ți „cureți” existența de ceea ce este inutil, astfel încât să rămână doar ce contează cu adevărat.
Mă consider de mulți ani o persoană minimalistă, însă abia anul trecut am realizat că nu am trăit în aliniere cu mine și cu această valoare a mea mereu, și nicidecum în toate aspectele vieții.
Am lăsat probleme peste probleme să se adune unele peste altele. Cutii peste cutii. Până când au ajuns să cadă peste mine. De ce?
Pentru că renunțarea la ceva ce ne-a ținut blocați ani de zile durează. Aș vrea să pot spune că a scăpa de un tipar disfuncțional sau o credință limitativă e la fel de simplu ca aruncarea unei cutii cu lucruri care nu ne mai trebuie. Uneori trebuie să învățăm o lecție din nou și din nou, ca într-o buclă care pare fără sfârșit. Uneori avem o revelație și pare că e prima dată când o avem, după care spunem – stai un pic, dar eu știam asta! Cum de am uitat? E ca și cum am deschide Matrioșca de zeci de ori, de parcă am avea amnezie și nu mai ținem minte nici câte păpuși sunt în interior.
Pentru că uneori, deși conștientizăm ceva, nu avem capacitatea de a asimila încă. Nu avem imaginea de ansamblu. Dar ea se întregește și crește pe măsură ce conștientizăm din nou și din nou, și de înțeles înțelegem abia mai târziu. Nu e de ajuns să conștientizăm ceva, ca să integrăm lecțiile trebuie și aplicate.
Și e greu, obositor, frustrant și descurajant.
Dar vestea bună e că nu este nevoie să fim “complet vindecați” ca să ne putem ocupa de problemele vizibile și să avem o viață mai bună. De altfel este și imposibil să fim complet vindecați. Dincolo de toate, avem în noi nevoia de supraviețuire primordială care nu o să dispară niciodată. Tot ce avem nevoie este să căpătăm un pic de claritate și apoi să ne asumăm chiar și cel mai mic pas spre schimbare. Pentru că, apoi, odată ce bulgărele este pus în mișcare, e mult mai dificil să se oprească.
Apoi, pe măsură ce se face din ce în ce mai mare, devine mult mai ușor să avansăm. Chiar dacă uneori pare că facem 2 pași înainte și unul înapoi.
Apoi vedem cu mult mai multă ușurință că problemele vizibile nu sunt incendii, că nu este nicio urgență. Pentru că suntem în siguranță acum. Spre deosebire de atunci când eram mici.
Și apoi, în această siguranță, putem să ne ocupăm de ele și să observăm că există o ordine de prioritate în care le putem aborda.
Devine din ce în ce mai clar care este acea cutie (sau poate două) cu care trebuie să începem, în timp ce restul mai pot aștepta un pic. Sunt acele probleme care ne consumă cele mai multe resurse interioare, cel mai mult efort și cea mai multă energie, cu care ne confruntăm zilnic. Acele probleme care știm că, odată rezolvate, vor avea un ripple effect și asupra celorlalte, pentru că ne vor ajuta să căpătăm claritate și în alte aspecte sau vor face ca alte probleme să se rezolve de la sine, sau ne vor elibera pur și simplu din resurse ca să ne putem ocupa și de altele.
Și, pe măsură ce ne ocupăm de ele, devine mai clar și care este categoria în care avem nevoie să le punem:
unele probleme trebuie adresate pentru reparare pentru că implică lucruri de care avem nevoie, care ne plac și pe care vrem să le păstrăm, dar nu ne mai putem bucura de ele în forma actuală – de exemplu sănătatea, unele relații.
unele probleme trebuie adresate pentru renunțare, pentru că implică lucruri de care avem nevoie să ne desprindem pentru că nu ni se (mai) potrivesc sau nu ne servesc – de exemplu un job, poate chiar o carieră, unele relații, o casă, un oraș. Aici intră și credințele limitative, mecanismele și tiparele disfuncționale, de care inițial nici nu eram conștienți.
unele probleme trebuie adresate pentru procesarea doliului, acceptare și integrare – aici intră contextul copilăriei, traumele, etc.
în general nu ne putem vinde sau dona problemele, dar chiar și aici putem găsi astfel de soluții (de exemplu putem vinde un business care nu ni se mai potrivește).
În cazul meu, cele două cutii prioritare încă de când eram la București erau cele legate de casă și relație. Mutarea la Sibiu mi le rezolvase deja pe amândouă aproape concomitent. Mi le-a rezolvat pe ambele așa cum aș fi vrut? Nu, dar a trebuit să accept realitatea și să îmi dau voie să trec prin tot doliul pe care l-a presupus această schimbare.
Venisem la Sibiu pentru un nou început, dar nu realizasem că această mutare va aduce nu doar lucruri bune în viața mea și entuziasm, ci și acest doliu pe care inițial nu mi l-am permis - nici măcar nu știam că trebuie. Să-mi dau voie să simt orice, și că e normal. De la prezent până la doliile copilăriei, pe care nu le procesasem pe deplin.
A trebuit să-mi permit să simt durerea unor întrebări precum „Oare unde și cine aș fi fost acum dacă tatăl meu nu ar fi fost bolnav? Oare cine aș fi fost acum dacă în copilărie nu aș fi fost bullied, dacă oamenii care ar fi putut să mă apere m-ar fi apărat? Dacă în familia mea ne-am fi concentrat mai puțin pe câte note bune iau la școală și mai mult pe a ne iubi între noi, a ne ajuta și a ne susține, pe natură, pe bunătate, pe curiozitate?”
N-a fost tocmai ușor.
Dar m-a ajutat mult și terapia. Am simțit că acest proces m-a ajutat să fac în sfârșit trecerea de la concentrare pe trecut la concentrare pe viitor și acțiuni.
My mama always said, “you got to put the past behind you before you can move on.”
- Forrest Gump
Am conștientizat că atâta vreme cât fug și încerc să demonstrez că merit, nu fac decât să mă auto-abandonez. Că toate mecanismele nesănătoase prin care am încercat să găsesc siguranță nu sunt decât o formă directă sau indirectă de auto-abandon. Încercând să-i ofer siguranță acelei părți din mine care se simțea încă un copil vulnerabil, am obținut exact opusul, și mi-am neglijat de fapt anumite nevoi emoționale, fizice sau psihologice, punându-le la îndoială. Nu pe toate, dar pe suficiente din cele esențiale.
Și odată ce am conștientizat asta, mi-a fost mult mai ușor să încep să iau măsuri. Pentru că vindecarea începe atunci când se oprește auto-abandonul și atunci când ne asumăm responsabilitatea asupra propriei vieți.
Aș vrea să pot spune că e la fel de simplu ca aprinderea unui întrerupător, dar nu este. E un proces care necesită timp. Dar, din fericire, auto-abandonul poate fi contracarat cu iubire de sine, așa că a trebuit să învăț cum pot să mi-o ofer, și apoi să constat că îmi construiesc din ce în ce mai multă siguranță în mine, că am din ce în ce mai multă asumare asupra mea și mai multă putere să am grijă de mine și de nevoile pe care le neglijasem atât de mult timp.
Următoarea cutie de care am început să mă ocup a fost cea pe care scrie Sănătatea. Pentru mine simt că acest capitol a avut cel mai mare efect și cel mai mare câștig în 2024, pentru că am reușit în sfârșit să abordez așa cum trebuie probleme cu care mă confruntam de mulți ani, cum e sportul și alimentația, esențiale pentru a fi un om sănătos.
Și așa am primit energie să sortez și alte cutii. Și, în timp ce sortam, într-o zi am găsit într-o cutie ceva de care uitasem complet. Ceva ce nu m-am așteptat să găsesc.
Scrisul.
Ca atunci când găsești bani în buzunarul unei jachete pe care n-ai mai purtat-o de mult. Ce bucurie! De parcă n-ar fi fost tot banii mei, ci i-am câștigat la loto.
Cu bucuria aceasta am început să scriu din nou. În sfârșit nu ca să evadez, nu pe pilot automat, nu ca să demonstrez ceva, ci pentru că vreau și așa simt, ca la începuturi. Se pare că mai erau în mine câteva povești de spus și că, de fapt, izvorul nu secase de tot, ci doar temporar.
Îți mulțumesc că ai citit până aici. Aceasta a fost Partea 3 din 5.
Dacă simți că vrei și poți citi mai departe acum, găsești continuarea aici: Cum a fost 2024 (și 2023) – Partea 4 din 5. Îți mulțumesc dacă te abonezi la newsletter, dacă dai mai departe sau dacă mă urmărești pe instagram.