Cum a fost 2022
Servus!
Aceasta este o ediție specială a Newsletter-ului Natural, pe care o trimit o singură dată pe an, de regulă în ianuarie sau februarie (dacă ești abonat de mai mult de un an, cu siguranță știi). Este practic rezultatul unei retrospecții pe care o fac pentru mine și apoi trec și pe hârtie concluziile mele despre anul ce s-a încheiat, dar și gânduri și planuri pentru noul an. De data asta este o ediție ȘI mai specială, pentru că sunt mari șanse să fie ultima pe care o scriu, dar și pentru că include și câteva decizii care vor părea radicale.
Dacă ești abonat de mai mult timp, știi că ceea ce urmează este un text lung (cel mai bine apasă pe Open in browser (mai sus), pentru că nu încape tot aici). Dacă ești pe aici de mai puțin timp, s-ar putea să nu aibă mult sens ce vei citi în continuare, dar ești mai mult decât binevenit să rămâi :)
Acest newsletter este despre cum a fost 2022 pentru mine, și mai puțin despre munte, căci viața mea nu este doar muntele.
Iată despre ce voi povesti mai jos:
Cum a fost 2022
Ce am învățat, ce m-a ajutat cel mai mult
Pe unde am călătorit în 2022
Ce-mi doresc pentru 2023
CUM A FOST 2022
Urmează povestea anului în care m-am mutat din București, numit și “anul în care am învățat pe propria piele (la propriu & the hard way) că de peste 15 ani mă biciuiam singură”.
Știi materia aia la școală la care ai lipsit la prima lecție și pe urmă te simțeai de parcă n-ai primit manualul, n-ai instrucțiuni, așa că făceai cum te ducea capul și la finalul semestrului îți dădeai seama că n-ai înțeles nimic? Cam așa m-am simțit eu toată viața mea adultă.
Iar anul trecut a fost prima dată când viața a pus frână pentru mine (și în sfârșit am ascultat), căci eu de una singură se pare că nu știam deloc cum să o acționez.
Am început anul trecut ca oricare alt an: analizând 2021 și făcându-mi planuri pentru 2022. Deși eram de ani de zile conștientă că mereu îmi pun pe listă prea multe lucruri de făcut, și mereu tăiam din ele, cumva am reușit și anul trecut să rămân cu o listă considerabilă. Deja eram într-o fază cronică, în care nici măcar nu mai realizam cât de grav era ce făceam.
Să dăm înapoi: viața mea adultă începuse în 2003 în București, unde venisem la facultate. După 6 ani de studiu în care am și lucrat cel puțin part time), a început adevărata viață adultă, în care am jonglat constant cu cel puțin 3 chestii mari concomitente în viața mea care îmi ocupau aproape tot timpul meu liber (job full time + munte + blog sau freelancing + munte + blog sau antreprenoriat + munte + blog sau te miri ce combinație). Muntele a fost un hobby constant din 2009 încoace, pentru care mereu aveam de condus ore întregi pe drumurile patriei, la fel cum blogul a fost un proiect constant, în care am investit din ce în ce mai mult timp de-a lungul anului, indiferent că aveam un job full time de 8 ore pe lângă, sau munceam 12 ore pe zi pentru mine.
Asta era viața mea, și o luam ca atare. Toate bune și frumoase până când corpul meu a spus, “bitch, you dumb??” și a spus stop. Și bineînțeles că nu într-un moment oportun, când aș fi avut timp de o pauză (care pauză? că nu îmi luam niciodată), ci fix când mi-era lumea mai dragă, și anume într-o vacanță. Vacanță pe care o așteptasem cu atâta ardoare.
Totul a venit după o lună mai foarte obositoare, cu mult stres (pe care în mare mi-l făceam singură) la muncă și acasă. Am continuat în același ritm și în iunie, iar pe 19 iunie am plecat spre Croația cu mașina. De 2 zile aveam o durere în zona rinichiului drept care venea și pleca. M-am gândit că motivul era extenuarea și că avea să treacă. Dar mă îmbătam cu apă rece.
A doua zi, când am ajuns pe feribot, mi-am dat seama că mă jenează ceva pe piele și mi-am ridicat tricoul să mă uit. 4 bulinuțe se uitau cu ochi mari la mine, eu am zis “what the fuck is this??”, moment în care am pus mâna pe telefon și m-am programat pentru a doua zi dimineață la un control medical virtual.
Până la micul dejun aflasem că am zona zoster. Wait, what?? Ok, ok, am mai auzit de panarama asta, dar ce dezastru de boală mai e și asta? Și de ce credeam că e ceva pe față? Naiba știe. Toată viața mea a fost o minciună. Cert e că asta aveam, și eu mă aflam într-un fund izolat de pe insula Hvar. Doctorița cu care am vorbit mi-a dat o rețetă, dar mi-a dat de înțeles că nu e nicio grabă să le iau (iar internetul spunea că medicamentele POT ameliora simptomele, nu că le și rezolvă), așa că am concluzionat, cu mintea mea de găină extenuată care era așa praf încât nu avea energie și chef să se urce în mașină și să meargă 10 km dus întors până la cea mai apropiată farmacie, că e ok dacă mă duc a doua zi la farmacie. O zi n-oi muri.
A doua zi, dimineață am făcut o baie în mare. Cazarea avea niște SUP-uri, așa că am zis să încerc și eu. Nici măcar nu m-am urcat bine, că, de fapt, în timp ce încercam să mă urc, am dat cu piciorul într-o stâncă, din greșeală, și după 2 minute pe SUP a observat Adi că-mi curgea sânge din picior. Superb. Aia a fost toată cariera mea pe SUP. A trebuit să ies din apă și să merg să-mi acord primul ajutor. Probabil nu era de ajuns că am zona zoster, mai trebuia să fiu și cu piciorul bandajat. La mare. Unde apa e sărată. Și e cald. Și vrei să stai numai în apă. (btw, rana nu s-a închis deloc cât am stat acolo, și chiar și acum, 9 luni mai târziu, mai am semn la picior).
După ce am reușit și această performanță, a venit timpul să merg la farmacie. Dar, ce să vezi, am găsit farmacia închisă. Așa că a mai trecut încă o zi, timp în care durerea de la zona zoster devenea din ce în ce mai mare și tipurile de dureri se înmulțeau. Am renunțat la planul de a închiria o barcă și de a petrece o zi pe insulele Pakleni. Efectiv nu eram în stare. Iar în următoarea zi, când am găsit farmacia deschisă, am fost informată că nu îmi dă medicamentele decât dacă mă vede doctorul insulei. La care eu am zis: ei, pe naiba! Așa că am decis că voi încerca la altă farmacie a doua zi, că oricum urma să plecăm de pe Hvar. Până acum numai decizii bune. A doua zi, când m-am trezit, însă, starea mea era mult înrăutățită. Nu mai suportam nici tricoul pe mine. Și peste asta era și o caniculă de nu știai cum te cheamă. Așa rău era încât, aproape de Kotor nici aerul condiționat din mașină nu mai mergea. Am crezut că poate se terminase freonul, dar nu. Pur și simplu era indecent de cald afară. Pastile am găsit până la urmă, dar deja era prea târziu.
După un alt drum extrem de lung de pe Hvar până tocmai în Albania (cu opriri în Dubrovnik și Kotor, e ok, nici eu nu înțeleg ce a fost în capul meu să fac astfel de planuri draconice, an după an), trebuia să urmeze 3 zile de drumeții în munții Prokletije, la care visasem cum nici nu pot să explic. Chiar mă întrebasem dacă denumirea lor de Munți Blestemați (asta înseamnă Prokletije) ne va purta ghinion. Ce să vezi? Chiar așa a fost. Nu numai că ore întregi după ce m-am trezit m-am simțit groaznic (aveam impresia efectiv că sunt pe moarte, no kidding), urmate de alte ore în care m-am simțit doar rău (o îmbunătățire majoră), dar am constat și că notebook-ul Acer îmi dispăruse. Ultima oară îl văzusem cu o seară înainte la cazarea din Hvar. Acum nu era nicăieri. Bineînțeles că, peste toate astea, m-am certat și cu Adi, pentru că un lucru rău nu vine niciodată singur. Eram amândoi câte un pachet de nervi, și nici nu înțeleg de unde mai aveam energie, pentru că aveam 5 feluri diferite de dureri de la zona zoster a vieții.
Aveam vreo 4 motive diferite pentru care îmi venea să plâng, și nici măcar nu realizasem încă faptul că îmi dispăruse și vechiul telefon (nu era mare pagubă, dar oricum). Nici acum nu am putut explica ce s-a întâmplat, dacă, cine sau când ne-a ușurat cineva de ele, cert e că nu mai erau. Iar ce mă durea cel mai tare, pe lângă durerea fizică, e că, după zile întregi de condus, eram acolo dar nu puteam face drumețiile la care visasem. Totul pentru ce? De ce se întâmplase asta? Zona zoster e o boală pe care o faci pe fond de stres dacă o faci la vârsta mea. Eu, stresată??? De unde și până unde? Ei, dar iată. Eram băgată așa tare până la gât în stres încât nici nu îmi mai dădeam seama.
Era ora 13 când am decis să anulăm totul și să plecăm acasă. Am simțit imediat că e cea mai bună decizie. Totul era un fiasco, condițiile la cazarea unde ne aflam erau cam rele, și am simțit că efectiv nu mai pot face față. Nu aveam de ales decât să admit înfrângerea și să sper că voi reveni acolo cât mai curând posibil pentru peisajele incredibil de frumoase din acei munți.
Abia a doua zi, după vreo 8 zile de chin, am început să mă simt o idee mai bine. Medicamentele începeau să-și facă efectul. Până seara, însă, bineînțeles că am mai aflat de o problemă destul de mare în familie, că de ce aș avea parte de un respiro, dar am mers înainte spre casă cu o decizie cu care am ținut cu dinții: anulez TOT. Care tot? Toată viața, efectiv. Nu mai fac decât minimul absolut, adică jobul. Și atât. Mă spăl, mănânc, fac ce e musai necesar ca să nu mor, și în rest dorm și mă uit pe pereți. Până când? Nu știu, până când nu mai simt de parcă mă fugărește mereu cineva de la un task la altul. Cine era acel cineva? Doar eu. Eu și nimeni altcineva. Ca să sumarizez, cam așa mă simțeam:
Acum, dacă nu cumva ai avut zona zoster și știi ce și cum e, nu-ți imagina că este o boală incurabilă sau o nenorocire. Nu. Suferi vreo 5-10 zile ca un câine împușcat în picior (unii, săracii, mai mult de atât), dar pe urmă îți revii și devine istorie. Mai nasol e pentru cei ce rămân cu dureri cronice după asta, dar din fericire n-am avut acest “noroc”. Am avut un caz dureros dar obișnuit, care probabil ar fi putut fi chiar mult mai ok dacă aș fi luat pastilele din ziua 1. Ce vreau să spun este că nu a fost ca un accident care te trezește la realitate și îți schimbă viața, dar suficient pentru mine să fie ca un semnal de alarmă tras în tren. Locomotiva (eu) și toate vagoanele (tot ce căram după mine de parcă eram vreun martir care se sacrifica pentru umanitate) s-au oprit instant. Și pentru prima dată în viața mea am luat decizia bună după o astfel de întâmplare: n-am pornit imediat locomotiva ca să îi dau înainte ca și până atunci. Ci mi-am dat timp.
NU înainte să realizez, la câteva zile după ce m-am întors, că nu mai puteam să intru în blog pentru că îmi schimbasem parola la gmail. De ce îmi schimbasem parola? Pentru că telefonul vechi care îmi dispăruse nu era parolat și naiba știe cine a intrat în el. După câteva ore de chin, am reușit până la urmă să recapăt controlul blogului.
Au urmat apoi câteva luni în care chiar n-am făcut mai nimic. Am citit niște cărți tare bune care să mă ajute să fructific momentul (detalii mai jos), am stat degeaba, am dormit, am moțăit, m-am plimbat. Cred că, în general, am făcut chestii normale pe care le face orice om normal la cap care știe că nu poate să tragă de el în continuu, la nesfârșit, fără să aibă de suferit.
Acesta este și motivul pentru care nu am mai scris pe blog (în caz că a observat cineva). Dar și motivul pentru care m-am îndepărtat de social media (deși nu a fost singurul).
Iar universul părea că îmi transmite tot felul de mesaje care să mă ajute să-mi simplific viața. Mai întâi mi se furare notebook-ul. Pe acel notebook scrisesem cartea (vești în curând) și toate articolele de pe blog din ultimii 4 ani. De fapt, doar pentru asta îl foloseam, să scriu. Era un fel de mașină de scris. Am decis să nu cumpăr altul, dat fiind că oricum aveam și un PC personal + laptopul de la muncă.
Apoi, prin august parcă, ni s-a stricat PC-ul de acasă. Brusc și iremediabil. Superb. Părea un lanț prea interesant de întâmplări care numai coincidențe nu erau.
Iar spre finalul anului, am primit un email în care mi se spunea că nu o să mai pot conecta harduri externe sau stick-uri la laptopul de muncă. Practic nu mai aveam nicio modalitate de a prelucra imagini pentru blog și acum nici măcar vreun mod simplu de a-mi copia pozele din telefon pe laptop.
A, da, am uitat să spun. După ce în primăvară decisesem să renunț la aparatul foto (am anunțat și aici), acum făceam (și încă fac) poze cu telefonul. În mai anul trecut am luat un Samsung Galaxy S22 Ultra, pe care am dat o căruță de bani dar cu care, de fapt, mi-am cumpărat libertatea. Cel puțin una din ele, și anume aceea de a nu mai căra aparatul cu mine pe munte. Și, deși nu face poze ca un aparat, e fix ce am eu nevoie acum (btw, niciun telefon nu face poze ca un aparat, indiferent ce spune internetul. Cel puțin nu încă).
Realitatea este că mă aflam deja pe o cale a simplificării de ceva vreme. De fapt, auzisem despre noțiunea de minimalism dincolo de sfera fizică de cel puțin 5 ani. Obiectivul fiind NU a avea mai mult timp să faci cât mai multe lucruri, ci a avea cât mai puține lucruri de făcut. Dar doar pentru că știam asta nu însemna că eram și capabilă să pun în practică. Ceea ce e dovada clară că a ști nu este jumătate din luptă, așa cum 13857 de articole de self-help de pe internet ne mint.
În tot timpul ăsta încercasem dintr-o sumedenie de cărți, podcasturi, articole și newslettere să mă educ în ale productivității, doar doar oi reuși să găsesc sistemul perfect ca să pot face tot ce vreau. Crezând că problema e la mine, pentru că încă nu sunt organizată perfect și n-am găsit acest sistem. Dar că, atunci când îl voi găsi, pfffffff, să vezi atunci eficiență maximă!
Aiurea! Realitatea e simplă ca 1+1 = 2. NU poți să faci o mie de lucruri indiferent cât de productiv și mega eficient ești. Și nu pot să cred că citisem și realizasem asta de zeci de ori în ultimii ani, dar degeaba. Continuam în exact același ritm, de parcă, indiferent ce se întâmpla, reveneam la o formă nativă ca un elastic. De parcă așa mă născusem. Dar nu, nu mă născusem făcând 10 proiecte în același timp (deja am început să urăsc cuvântul proiect). M-am născut ca orice alt copil de pe lumea asta (ok poate nu toți copii se nasc chei ca mine, dar asta cred că e altă poveste), probabil plângând și apoi sugându-mi degetul. Stând degeaba și dormind 10 de ore pe zi în primele luni. Făcând fix nimic. Apoi jucându-mă pe afară cu orele, intrând în casă doar după ce mă chema bunica de vreo 3 ori. Cum am ajuns de acolo aici? Busy busy busy toată ziua, neavând niciodată timp să respir, amânând mereu diverse lucruri, frustrându-mă că lista nu se termină niciodată. Cum am ajuns nici măcar să nu mai știu să mă joc?
Am avut timp să mă gândesc la toate astea luând pauză după zona zoster, și am realizat ca va fi un proces lung să mă “vindec”. Dar că eu nu mai pot trăi ca până atunci, asta era clar. Mă săturasem să mă biciuiesc singură, să simt mereu că nu ajung să fac lucruri pe care mi le doream. Să am mereu în cap “tre să fac aia, tre să fac ailaltă” TREBUIE. Lista cu “trebuie” nefiind făcută de nimeni altcineva decât de mine însămi.
Și nu pot să nu realizez că, dacă nu se întâmpla treaba asta cu zona zoster, probabil îmi mai lua câțiva ani să mă trezesc, cine știe?
Primul lucru pe care l-am făcut după ce am căpătat o fărâmă de timp liber înapoi a fost să mă mut din București. Mutare despre care am scris în newsletterul anterior și pe care mi-o doream de ani de zile. Dar de care nu aveam niciodată timp pentru că, ce să vezi, aveam alte lucruri de care TREBUIA să mă ocup.
Mutarea la Sibiu a fost cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat în ultimii ani. A fost EXACT ce aveam nevoie. Pentru că, sincer, simțeam că dacă mai stau o lună în București, o iau razna. Zgomotul, agitația, lipsa naturii, blocul și apartamentul mic în care stăteam, oprirea apei calde și/sau a căldurii din când în când, toate ajunseseră să mă apese ca un bolovan imens. În ultima săptămână înainte de mutare m-am spălat la lighean. Cadou de despărțire de București probabil, ca să nu uit sau ceva.
După ce am venit în Sibiu, viața mea s-a schimbat complet și tot universul m-a ajutat să ajung pe drumul pe care mi-l doream. Mintea mi s-a limpezit, totul a devenit mult mai clar. Atât de clar încât acum nu pot să înțeleg cum am stat atâția ani în București. Un oraș steril, cu care nu am nimic în comun, un oraș din care am condus 13 (TREISPREZECE!!!) ani ore întregi (de la 6 în sus) până la munte și înapoi de câteva ori pe lună. Ceva ce mi se pare nu numai SF acum, ci de domeniul prostiei. E ca și cum stai la munte dar ție-ți place să te dai cu barca pe mare.
Nu vreau să par condescending, știu că sunt oameni care TREBUIE să stea în București din diverse motive, chiar dacă au același hobby ca și mine. Și nici nu mă cred acum deșteaptă că uite ce proști sunt cei ce stau în București și conduc atâta până la munte. Ce fraieri! Nu, am fost și eu acolo și am fost oarbă. Pentru că, pentru mine, de la un punct încolo nu m-a mai ținut absolut nimic în București. Puteam locui oriunde altundeva voiam. Doar că inerția este adesea foarte puternică.
Dar tot ce e nevoie uneori e un pic de spațiu în creier și odihnă pentru a putea lua deciziile bune pentru noi. După 13 ani în care m-am obosit singură cu muncă peste muncă și drumuri lungi până la munte și înapoi, am realizat că sunt nebună să continui să trăiesc așa. Iată-mă așadar la Sibiu, unde reînvăț să trăiesc. Să mă plimb prin pădure fără ceas, să mă joc din nou ca un copil PE AFARĂ.
Am avut norocul de a avea o copilărie fără ecrane (la televizor nu era nimic pe vremea lui Ceaușescu și pe urmă oricum nu era nimic interesant), în care joaca era afară, la aer liber. Afară alergam, ne jucam, cunoaștem toate plantele și floricelele de pe pământ (ne jucam cu frunze!!) și intram în casă doar pentru a mânca și a dormi. Nu ne păsa că ne murdărim. În weekend-uri și în vacanțe eram toată ziua afară. Cum am ajuns de acolo la a nu ieși uneori deloc din casă, sau a mă chinui să îmi asigur măcar 1 oră pe zi de stat pe afară? Cum am ajuns la “dacă nu-mi pun asta în program, nu se întâmplă”?
Înainte de 2015, am avut ani de zile când uneori nu ieșeam din casă cu zilele (recordul cred că a fost de 2 săptămâni). De ce? Pentru că stăteam în fața calculatorului non stop – munceam și scriam pe blog. Aia era cam toată viața mea în afară de ieșirile pe munte de weekend și foarte rarele ieșiri în oraș.
Dar, acum, încet, încet, îmi reamintesc că normalitatea nu e asta, nu are cum să fie. Ci normalitatea e cea din copilărie. Sigur, adaptată la viața de adult. Dar am realizat că viața mea ideală e compusă din cât mai mult timp afară, nu în fața unui ecran, muncind, scrollând aiurea pe social media sau povestind despre cât de frumos e pe munte și îndemnând lumea să iasă în natură. Pai când să iasă dacă stă să citească ce scriu eu (și probabil și alții)?
Dar să revenim la Sibiu. M-am mutat aici pe 30 octombrie, și credeam eu, în naivitatea mea, că într-o lună voi termina să-mi amenajez ciubușorul. Mi-a luat două luni. 2 luni în care am muncit non stop (la calculator minimum 8 ore și restul de 8 prin casă). Renunțasem la toate celelalte lucruri, dar revenisem la același ritm infernal, prin care mă biciuiam singură vrând să fac o mie de chestii. De parcă la final venea cineva și mă bătea dacă nu era perfect sau îmi dădea vreun premiu dacă amenajasem frumos. De parcă îmi dădea cineva notă, ca la școală. De parcă, dacă lucrurile nu se întâmplau conform planului (MEU!) era o dovadă că nu sunt suficient de bună, că am eșuat. Când scriu acum rândurile astea mi se pare aberant, dar se pare că ăsta e modul în care funcționează creierul meu. Și am de treabă să-l dezvăț. Doar că e cam greu să-l dezveți după ce a funcționat așa 30+ ani.
Long story short, după o lună de mutat chestii grele prin casă și ridicat canapele, cărat covoare și te miri ce, corpul meu m-a bătut din nou pe umăr (ironia!) și a zis din nou, “bitch, you dumb?” și mi-a dat o criză de spate. Cam ca cea din 2017, dacă ești pe aici de mai demult. Nu știu cum am avut eu impresia că corpul meu de 50 și un pic de kg poate să facă atâta efort. Uneori am impresia că-s proastă rău, nu alta. A urmat o lună jumate de menajare și de masaje Yumeiho ca să încep să-mi revin cât de cât. Vorba aia, 1500 de lei mai târziu... 😐 Prostia mea, pe banii mei, ce pot să spun.
Abia după ce a venit Crăciunul m-am liniștit și am putut și eu să spun că am terminat cu amenajarea și de acum viața mea în Sibiu poate să înceapă (da, exact, nu prea mi-am dat voie să înceapă mai devreme – I know, crazy person).
Dacă ar fi să trag linie, 2022 a fost totuși unul dintre cei mai buni ai mai mei din ultima vreme. Pentru că nu mă uit la toate evenimentele neplăcute și tot stresul ca la ceva rău, ci aleg să le văd ca pe șuturile în fund pe care mi le-a dat universul ca să mă pună pe calea cea bună. Calea pe care mi-o doresc pentru mine. Și pentru asta voi fi veșnic recunoscătoare. Chiar dacă știu că ar fi putut fi mult mai simplu, doar că probabil n-am știut eu cum să fac să fie simplu. E un skill pe care sper să ajung să-l stăpânesc în curând 😊
CE AM ÎNVĂȚAT ÎN 2022
Pe lângă tot ce am scris mai sus, am citit câteva cărți și am făcut câteva experimente din care am învățat o mulțime de lucruri.
SENS. Am învățat că degeaba mă chinui de atâta vreme să-mi găsesc sensul, pentru că sensul vieții nu e ceva ce cauți și găsești, de parcă ți-ai pierdut tricoul ăla care-ți place foarte mult și heeeei, ia uite că l-am găsit! Ce bine!!! Ci este o decizie. Sensul e ceea ce decide fiecare că e important pentru el, și pe urmă merge și face chestia aia. Și e fain. Până când poate ne răzgândim și vrem să facem altceva. Și asta e super. E doar o decizie, așa cum e și fericirea. Poți să alegi să fii fericit sau poți să alegi să te fii mizerabil. De ce așa alege a doua variantă?
Așa că, după ani de zile în care m-am educat pe tema asta, mi-am dat seama că, cel mai probabil, toate cărțile despre găsirea sensului și sens în general sunt, după părerea mea, un bullshit comercial sau, cel mult, păreri ale unor oameni care au trecut printr-un proces valoros pentru ei și care au simțit că poate îi vor ajuta și pe alții. Și, la urma urmei, trebuie și autorii să facă un ban din ceva. Dar, sincer, așa m-am săturat de cărți, articole, podcasturi și clipuri de self-help încât nu mai vreau să aud despre nimic. Cel puțin o vreme. Să se ducă cu toții și să mă lase toată lumea în pace. Mai bine mă duc să mă plimb. Asta e ceea ce are sens pentru mine. Și asta o să mă duc să fac.
SOCIAL MEDIA. Imediat ce mi-am revenit după zona zoster am decis să nu mai postez pe fb și să petrec ȘI mai puțin timp acolo (deja făceam asta din 2021). A fost unul dintre cele mai bune lucruri pe care l-am făcut pentru mine în ultimii ani. Sigur, nu e ca și cum nu voi mai posta NICIODATĂ, dar ce se întâmplă acolo deja mi se pare atât de străin și superficial încât nu mai are sens pentru mine să fac mai mult decât să dau doar câte un semn de viață din când în când.
Realitatea este că, eu având și blogul în aceeași timp de atâția ani, postările pe fb au avut mereu un sens ambiguu. Dacă voiam ca blogul să crească, trebuia să postez pe social media. Cu atât mai mult în perioada în care am trăit din blog. Nu e ca și cum voiam eu musai să postez, dar trebuia să fac asta, și ajunsese să fie un automatism. Tot ce s-a întâmplat anul trecut mi-a adus însă claritate și nu mai simt nevoia de validare externă prin facebook și nici nu mă interesează așa tare ce crede lumea despre mine.
Pentru că, să fim realiști, cei care postează pe facebook, cei care au bloguri, site-uri, care performează pe scenă într-un fel sau altul, au nevoie de validare externă. Și în cele mai multe cazuri nu sunt conștienți de asta. Să nu fim naivi să ne imaginăm că fac asta dintr-un altruism acut. Mulți fac asta și pentru a oferi, clar, dar în primul rând e despre ei. PENTRU ei. În unele cazuri nevoia de validare e mai mică, în altele este dusă la extrem (ceea ce e ușor de văzut la influensării care au canalele (fb, ig, youtube, etc) pline de ei în prim plan. Sunt oameni care cel mai probabil n-au primit în copilărie afecțiunea de care au avut nevoie, și de aceea au această nevoie ridicată de validare externă. Sau poate e vreun alt motiv, ce știu eu? Dar mă bucur că am ajuns într-un punct în care nu mai simt asta.
Deja intram foarte rar pe fb când, în august, Cristina Chipurici a anunțat că ține social media detox toată luna, așa că am zis, de ce nu? Oricum nu mai intram mai deloc, hai să văd ce simt dacă nu intru CHIAR deloc. N-am simțit nimic. Nicio nevoie, nicio atracție. Și așa a rămas de atunci. Acum mai intru uneori pe fb când mă plictisesc, dau scroll un pic, apoi ies. Dar asta e din ce în ce mai rar. Nici măcar nu mai am aplicația pe telefon de mai bine de un an. FB, și social media în general, a devenit o lume în care nu simt că aparțin.
MINIMALISM. Aici am două calde una rece. Prima caldă: În a doua zi din vacanța din septembrie (o vacanță care a mers mult mai bine decât cea din iunie, thank God), la duș, mi-a venit o idee strălucită: să-mi simplific garderoba cu un fel de uniformă. Bine, deja aveam garderoba mult simplificată de ceva ani, în sensul că aveam puține haine, dar tot nu mă simțeam bine. În acel duș am realizat că eu oricum nu-mi iau diversitate din haine, așa că aș face bine să nu mai încerc. Imediat ce m-am întors mi-am cumpărat câteva piese noi, fiecare în 3 bucăți la fel. 3 bluze de dormit, 3 pantaloni de dormit, 3 bluze de stat în casă, 3 pantaloni de ieșit pe afară, etc, ai prins ideea. Știu că pentru mulți probabil pare a fi o idee tâmpită sau că am luat-o razna, dar deja trăiesc așa de jumate de an și mă simt excelent. Niciodată nu-mi pun întrebarea cu ce să mă îmbrac, niciodată nu rămân fără haine (pentru că am 3 la fel, duuuh), o mega ușurare. E drept că eu lucrez de acasă, și îmi dau seama că nu e neapărat ceva ce poate pune sau ar vrea să pună oricine în aplicare, dar pentru mine a mers de minune. N-am fost niciodată mai împăcată la capitolul ăsta.
A doua caldă: de ceva vreme duceam o mică luptă interioară cu machiajul. Mă machiam de la 14 ani, dar de foarte mulți ani machiajul meu era deja minimalist și discret. Însă mă machiam de fiecare dată când ieșeam în lume (mai puțin când mă plimbam prin cartier). Devenise un automatism. Mi s-a părut tot timpul că orice femeie este mai frumoasă machiată. Dar cu timpul am realizat că, deși mi se părea că arăt mai bine cu machiaj pe față, asta nu însemna că arăt și natural. Ceea ce îmi dădea un disconfort. Mai mult, când mă uitam în oglindă nemachiată, mi se părea că nu sunt frumoasă, că mai bine aș pune niște machiaj. Și de aici lupta interioară. Până când l-am întâlnit pe Ionuț. Nu știam cine este până când nu mi-a scris să mă întrebe dacă vreau să particip la proiectul lui Oameni fără măști, pe care l-a pornit pentru fetița lui. A fost primul meu interviu complet diferit de orice interviu pe care îl mai dădusem până atunci, în care am răspuns la întrebări foarte grele despre copilărie și multe alte teme mai dificile (poți vedea aici rezultatul). Proiectul nu este (doar) despre lipsa machiajului, însă a fost triggerul de care am avut nevoie ca să încep să câștig acea luptă interioară. De vara trecută nu m-am mai machiat decât de vreo 2 ori, în rest pielea mea respiră și eu mă simt din ce în ce mai bine în ea.
“Aia rece” e un experiment de minimalism eșuat. Anul trecut l-am urmărit pe Cezar Outdoors o vreme, și la un moment dat a spus că a reușit să treacă de la 3 la 2 mese pe zi. Când am auzit, mi-au sticlit ochii! Eu urăsc să mănânc! Mi se pare cea mai mare pierdere de vreme. Așa că am pus imediat în practică. Culmea, imediat după ce am venit din vacanța cu zona zoster. Biiig mistake. Nu numai că eu eram oricum slăbită atunci deja, dar nici măcar n-am aplicat cum trebuie. Cezar are cele 2 mese foarte consistente, cu farfuria plină. Eu doar am tăiat o masă, nu mi-am mărit porțiile la cele 2 pe care le-am păstrat. Am băgat eu niște fructe între mese, dar degeaba. Mi-era foame NON STOP! Și uite așa am slăbit câteva kilograme într-o lună, de unde oricum eram slabă. Noroc că m-am prins la timp și am revenit, spre maxima mea tristețe, la 3 mese, cu coada între picioare, realizând că probabil n-am cum să fac asta, pentru că nu pot efectiv să mănânc deodată atât de multă mâncare. Nu intră. Bad idea.
Mai finalul newsletterului o să las “câteva” idei din tot ce am citit pe ici pe colo de-a lungul anului trecut. Sunt multe, și de aceea le inserez la sfârșit și nu aici.
CE M-A AJUTAT CEL MAI MULT ÎN 2022
În mod ironic, faptul că am fost bolnavă m-a ajutat cel mai mult. Apoi faptul că m-am mutat din București. Mi le-am făcut pe amândouă “cu mâna mea” :))
La Sibiu peste noapte m-am trezit în liniște, cu natura la poartă, într-o realitate în care mă pot plimba prin pădure în fiecare zi. În care ritmul e lent și lumea parcă mai civilizată, mai puțin stresată și mai liniștită. Sunt și pe aici scaieți, ca peste tot. Dar ce mi se pare mie este că, dacă în București oamenii ok sunt excepții, aici e invers. Aici oamenii not-ok sunt excepții. Și asta e lumea în care vreau să trăiesc.
Să trăiesc în natură mi se părea de domeniul fantasticului înainte. Acum a devenit normalitatea mea. Și cred că pe viitor, când mă voi mai muta, îmi va fi imposibil să mai aleg un loc care să nu fie așa, cu natură lângă și liniștit.
Deja sunt aici de aproape 5 luni și îmi dau seama că am început să uit ce angoasă simțeam în București. Cumva ce trăiesc acum mi se pare normalul. Deja m-am obișnuit cu binele aici. Deși știu că, la o scară largă, sunt privilegiată că nu trăiesc în zgomot, poluare și agitație. Trebuie să nu uit asta.
Tot la capitolul “ce m-a ajutat cel mai mult” aș vrea să menționezi aici cărțile care mi s-au părut cele mai valoroase din ce am citit anul trecut:
Why we sleep (Despre somn) – Matthew Walker. Am menționat-o și anul trecut. Mi se pare o carte de pus pe lista de lecturi obligatorii. Atât de esențială este încât nici nu pot explica în doar câteva cuvinte. Citește-o și cumpăr-o cadou tuturor prietenilor. Dacă lumea continuă și mai departe în a crește copii și a trăi fără cunoștințele din cartea asta, mi se pare că vom eșua ca societate.
Essentialism – Greg McKewn – Esențială dacă mereu ai impresia că nu se mai termină tot ce ai de făcut.
Digital Minimalism – Cal Newport. Din categoria “lecturi obligatorii”. O carte care îți redă libertatea.
The One Thing – Gary Keller. Nu la fel de bună ca Essentialism, dar excelentă complementar. O singură carte pentru a te dezvăța de ceva ce ai gândit 20-30-40-50 de ani nu e de ajuns.
Think again – Adam Grant. Excelentă. Recomand oricui. Este (printre altele) despre cum chiar și cei mai inteligenți oameni pot fi foarte proști.
Refuse to Choose – Barbara Sher. Mi-aș fi dorit să fi citit cartea asta acum 15 ani. A fost cartea din care am înțeles în sfârșit cine sunt. Citește-o dacă ai schimbat mai multe joburi din domenii diferite și ai impresia că e ceva în neregulă cu tine (spoiler alert: nu este). Citește-o și dacă ai un copil sau un alt apropiat care pare că e all over the place.
Four thousand weeks – Oliver Burkeman. O carte despre care am mixed feelings, pentru că, deși sunt de acord cu ideea principală a cărții, autorul o și ia pe arătură și e judgemental aiurea pe alocuri. Faină dacă vrei o abordare ceva mai filozofică a timpului și nu sfaturi de self-help.
Broken – Jenny Lawson. O carte pe cât de amuzantă pe atât de tristă, scrisă de o femeie care s-a luptat și se va lupta toată viața cu depresia. Cartea asta mi-a reamintit cât de norocoasă sunt și recunoscătoare pentru sănătatea mea mentală.
PE UNDE AM CĂLĂTORIT ÎN 2022
Există și un lucru bun la a avea mereu locația activată pe telefon, și anume că la finalul anului poți vedea pe Google Maps Timeline pe unde ai fost. Mai jos e harta mea. Am avut 3 vacanțe de aproximativ 10 zile, una în Apuseni în luna mai, cea din Balcani în luna iunie, și una în Banatul Montan în septembrie. În rest au fost excursii de o zi sau două pe munte, plus plimbările ocazionale prin București pe la muzee (recomand!) și pe străduțe liniștite (da, există și așa ceva în București), care chiar mi-au mers la inimă și mi-au îndulcit ultimul an petrecut acolo.
În septembrie de fapt aveam planificată (și rezervată) o vacanță în Nord, dar cu câteva zile înainte am mutat totul spre Banat, pentru că urma să vină un val de frig. În Nord avea să fie chiar și 0 grade, pe sus prin Rodnei nu mai spun. În Banat părea că o să fie ceva mai bine și, deși a fost și acolo un pic rece, am avut noroc în mare parte.
Pe lângă asta, în 2022 am fost de două ori în Oltenia de sub munte, o zonă pe care o descopăr din ce în ce mai mult de la an la an și care a devenit anul trecut una din preferatele mele din toată țara. Atâta de frumoasă și de bogată este cum rar mai vezi într-un spațiu atât de mic. M-au impresionat foarte mult lăcașurile de cult, dar și culele și întreg arealul natural. Poți vedea pe hartă ce am făcut 2 zile în weekendul din mai în care am fost acolo: https://en.mapy.cz/s/jojucezutu
A, și dacă credeai cumva că mie mereu îmi ies toate excursiile și vacanțele la perfecție, exact cum le-am planificat, iaca aici cât de mâzgălită e lista cu ieșirile plănuite și ce s-a întâmplat de fapt:
Primele 5 rânduri sunt așa curate doar pentru că, dacă nu mă înșel, am scris lista asta undeva în jur de 25 aprilie :)))))))
Cele mai frumoase trasee pe care le-am făcut în 2022:
Vlădeasa – Pietrele Albe
Plopiș – Rezervația Tusa
Metaliferi – Roșia montană – monumentele naturii
Metaliferi – Detunata Goală
Semenic – Canalele Bârzavei
Aninei – Cheile Carașului
Locvei – Cheile Șușarei
Căpățânii - Buila
Bucegi – Ciubotea + Clincea
Oltenia de sub Munte - Peștera Muierii – Loreley (via ferrata easy) – Șura Haiducilor – Crucea lui Ursache
Cea mai frumoasă cazare din 2022:
Salaš u Bregu – un sălaș din Banatul Montan – o experiență absolut extraordinară, n-am cuvinte să descriu cât de frumos e acolo. Recomand din toată inima!
CE-MI DORESC PENTRU 2023
Aici vine partea aia în care îmi vine să îmi trec o grămadă de chestii pe listă dar în același timp știu că-s nebună la cap. Când naiba să ai, măi femeie, timp să faci toate astea? Tu chiar nu ai învățat nimic???
Așa că cel mai mult îmi doresc pentru 2023, pe lângă sănătate și liniște, este să dobândesc acest skill care pare că-mi scapă de o viață, de a-mi trăi viața în așa fel încât să nu mai simt că n-am timp. Că mereu am o listă care nu se mai termină. Știu că soluția stă în mare parte în felul în care mă raportez la asta, dar știu și că primul pas e să nu-mi mai pun așa multe lucruri pe listă.
Vreau în primul rând să mă bucur de mutarea la Sibiu. Urmează să înverzească totul, moment pe care îl aștept cu ardoare de atâta timp, și vreau să fac drumeții peste tot prin județ, și nu numai. Asta chiar e ceva ce-mi doresc, așa că va avea prioritate, dar trebuie să fiu și conștientă că numai acest lucru îmi va ocupa mult din timpul liber, deci multă vreme pentru altceva nu îmi va mai rămâne.
Ceea ce urmează să spun e rezultatul unui chin de mai bine de un an, și e cea mai grea decizie pe care am luat-o în ultimii habar-n-am-câți-ani-că-s-mulți-tare.
Bloguldecalatorii.ro nu va mai continua. A fost un proiect pe care l-am iubit și în care mi-am pus tot sufletul timp de 13 ani. Uneori a fost mai important decât orice altceva, deși cu siguranță n-ar fi trebuit să primeze în fața sănătății sau a familiei. Și chiar dacă nu sunt copleșită de regret că i-am oferit atât de mult timp și energie, nu pot să nu văd că mi-ar fi plăcut să mă fi bucurat mai mult de viață în toți anii ăștia. Să fi stat mai puțin în fața unui ecran scriind, prelucrând poze, editând articole și învățând cum să manipulez codul din spate și să-mi și iasă ce voiam să fac. Dar mi-a plăcut mult. Nu mereu, dar în mare parte da. Am învățat și am primit însă atât de multe din acest proiect, încât totul se echilibrează. Trebuie să am încredere în călătoria mea prin viață și în același timp să am curajul să iau și decizii grele.
Știu că decizia mea de a nu mai continua să scriu pe blog va dezamăgi oameni. Îmi va fi greu să accept asta? Hell yes! Mi se pare că merită să tolerez acest disconfort pe termen scurt? Clar da! Pentru că, pe termen lung, dacă nu aș face asta, aș avea un disconfort care ar fi numai din ce în ce mai mare. Îmi va fi dor să scriu și să postez? 100%. Dar am ajuns într-un moment în viață în care prioritățile s-au schimbat. Am pornit blogul când aveam 25 de ani. Anul viitor fac 40. Nu e deloc tot aia. Și mi-e mai clar ca niciodată că vreau să am o viață în care să fiu cât mai mult pe afară, în natură, nu în fața unui ecran. Și așa stau minimum 8 ore pe zi în fața calculatorului pentru muncă. Am speranța că și asta se va schimba la un moment dat, însă realitatea e că nu-mi dau seama dacă șansele sunt mari.
Ce se va întâmpla mai departe? Nu știu nici eu exact, dar vor reveni cu vești atunci când le am. Nu vreau să fac acum promisiuni de care nu sunt sigură că mă voi putea ține. Am ceva idei, dar voi vedea pe care și cum le voi pune în aplicare.
Până una alta, voi continua să postez pe Strava, unde mi-e foarte ușor să înregistrez plimbarea sau traseul pe care îl fac și să adaug câteva poze sau filmulețe.
Newsletter-ul Natural este și el cu semn de întrebare, însă promit 100% că voi mai scrie dacă voi simți nevoia să împărtășesc ceva. Mi-ar plăcea să scriu măcar un newsletter anual ca acesta, dar timpul va decide.
Cartea 10 ani în Carpați a rămas în fază de corectare din septembrie anul trecut. După ce m-am mutat la Sibiu n-am mai putut continua, însă urmează să reiau lucrul. Vreau să iasă în lume anul ăsta 100%. Într-un fel sau altul. Îmi stă pe lista de to-do de prea mult timp și a devenit o sursă de rușine faptul că pare că nu mă țin de cuvânt, deși nu e ca și cum am stat și-am tăiat frunze la câini. Și chiar dacă aș fi făcut asta, nu văd care ar fi fost problema.
Cam ăsta a fost newsletter-ul meu kilometric. Dacă ai ajuns până aici, nu pot decât să mă înclin. Cred că te numeri printre cei maximum 3 oameni care au rezistat :))))) Și stai că n-am terminat.
Mi-a fost foarte greu să scriu acest newsletter. L-am început în ianuarie, sperând să-l termin până la finalul lunii. Nu s-a întâmplat. Marea parte am scris-o în februarie, fiind convinsă că îl voi trimite până la finalul lunii. Nici asta nu s-a întâmplat. L-am terminat în martie, în acest weekend în care vremea a fost tare frumoasă, dar am zis fuck it, ăsta e weekendul în care “I’m getting my shit together!”. Așa că stau în casă ca să termin „nenorocirea” asta, ca să știu că mi-am încheiat, în sfârșit, socotelile cu anul 2022. Și pentru că chiar voiam să-l termin (pentru mine) și să-l trimit.
Cred că mă lupt și mă voi lupta toată viața cu modul în care îmi funcționează creierul. Cu modul în care mereu sunt într-un dezechilibru și o iau pe arătură cu o grămadă de chestii pe care vreau să le fac și am nevoie de un wake up call ca să îmi amintesc că viața nu e despre asta. Sau cel puțin nu așa vreau eu să mi-o trăiesc pe a mea.
Mi se pare că adesea mă cufund în chestii și ajung să nu mai văd pădurea de copaci. E un sentiment foarte fain să fiu pentru o perioadă complet concentrată pe un singur lucru. Îmi place asta la nebunie. Când fac asta, pierd noțiunea timpului și nu-mi mai e nici foame, nici nimic, ore întregi. Problema e că, dacă e ceva ce necesită mai multe zile sau săptămâni/luni sau e un proiect pe termen nelimitat, de la ceva fain ajunge adesea să se transforme în ceva ce “trebuie” să fac. Și atunci nu mai este ceva fun, ci doar ceva care îmi suge viața din mine. Și mă trezesc prea târziu.
Chiar și acum, de când a început anul, am muncit ca un cal la jug pentru job. Uneori și în weekenduri. De ce? Pentru că am avut mult de lucru dar pentru că îmi și place. Și, lucrând de acasă, e așa ușor să mă păcălesc că “hai că mai fac un pic”, “hai că doar acum. Lucrez acum mai mult, dar săptămâna viitoare nu lucrez vineri și o să am 3 zile să mă relaxez”. Doar că vine vineri și, ce să vezi, nu pot să nu lucrez, că tot am o grămadă de făcut. Și tot așa. Iar lucrurile alea tot amânate (cum ar fi newsletterul, e doar un exemplu acum) sunt amânate în continuare. Și frustrarea crește din ce în ce mai mult.
Ce e de făcut? Habar n-am. Adică am oleacă, dar e greu de pus în practică. Echilibrul ăla mult visat pare mereu că va veni săptămâna viitoare sau luna viitoare. Dar nu vine, și am deja impresia că e imposibil de atins. Și ajung să mă întreb dacă nu cumva trebuie să accept că nu-l voi atinge niciodată. Și/sau dacă nu cumva e ceva în neregulă cu mine. Că de fapt el poate fi atins, dar nu știu eu cum. Nu-s în stare, nu-s capabilă (oare? Habar n-am).
Poate părea haotic acest newsletter (dar hei, am pus subtitluri și le-am făcut și cu bold!), dar poate așa trebuie să fie. Cred că m-am și repetat pe alocuri, dar nu mai am energia să îl cizelez. Nu mi-am cenzurat niciun gând și am pus totul aici. La grămadă. Cu un mic gând că va ajuta și pe alții. Dar, ca să fim sinceri, am scris pentru mine. Dacă nu-mi iau timp să mă gândesc la tot ce îmi trece prin cap, nu fac decât să fiu din ce în ce mai anxioasă fără să-mi dau seama de ce. Și știu că mă va ajuta foarte mult să recitesc acest newsletter în special la finalul anului. Iar acum mă gândesc că n-ar fi rău să-l mai citesc o dată și prin vară, că bat la pariu că o să uit iar tot și o să fiu în același loc, de “vai câte chestii am de făcut, niciodată nu ajung să le termin”. Poate că e boala mea, poate că e boala tuturor sau doar a câtorva, habar n-am. Dar dacă e și a ta și te-a ajutat ceva din ce am scris aici, chiar mă bucur tare. Nu suntem niciodată singurii care trec prin ceva. Suntem atât de diferiți dar atât de similari în același timp.
O altă chestie pe care am realizat-o e că de multe ori avem impresia că am învățat o lecție de viață și acum știm atât de bine, și ne simțim atât de capabili să le explicăm și altora ce și cum să facă, însă, realitatea este că habar nu avem nimic. De multe ori mă trezesc că știu ceva foarte bine, după care îmi dau seama că poate că nu e deloc așa, că “what ‘da hell do I know?”.
Așa că evit din ce în ce mai mult să dau sfaturi, ci doar să spun ce simt și ce gândesc eu. Iar dacă e ceva ce SIGUR știu, e că ieșirea în natură ne ajută. Așadar... să ai parte de cât mai multă! Acum chiar că am terminat. Oh, wait!
Las la final câteva poze cu câteva dintre cele mai mari bucurii ale mele de aici de la Sibiu, animalele:
Maxi. În prima zi când am venit aici m-a ignorat complet (niciodată nu mi se mai întâmplase să mă ignore un câine) și acum vine cu mine peste tot, de am ajuns să nu mai pot pleca nicăieri departe pe jos, pentru că nu e al meu și nu îi pot pune lesă. Teoretic e al unui vecin, dar mare grijă de el nu văd să aibă în afară să-i dea de mâncare. Nu pot să explic ce fericită mă face acest câine!
El e Piticuțu, un câine care tot apărea pe aici dar nu știam al cui e, până într-o zi când am văzut că șchiopătează. După 5 zile în care am observat că nu se ameliorează, l-am băgat în mașină și l-am dus la veterinar. Numai uite ce fățucă are!! :D Din fericire nu a fost nimic grav. Nu are cip, dar până la urmă am aflat cine sunt proprietarii. Cred că-ți dai seama ce mare grijă au de el...
Pisica mea preferată din Muzeul Astra, pe care o vizitez foarte des (am abonament) și care vine la mine de zici că-i câine. Ca să fiu sinceră, cred că vine la oricine o cheamă, dar prefer să mă cred specială. Am găsit-o aici de la prima vizită, în octombrie, când am venit să semnez contractul pentru chirie. Și de atunci o găsesc de fiecare dată când intru la Astra. E mereu cam în același loc. Vrea numai în brațe și numai mângâiat, și chirăie dacă nu pun mâna pe ea. Face gogoșele non stop. E mortală rău. Are blana așa pufoasă și, fie vorba între noi, e așa grasă, încât Adi i-a zis Pisica Butoi. Și așa i-a rămas numele. Am încercat să-i spun altfel dar nu-mi iese. Sunt vreo 12 pisici din muzeu. Unele stau la scărmănat, altele nu. Dar asta nu mă oprește din a încerca să pun mâna pe ele :))))
Și mai am și lângă casă niște pisici tare frumoase, dar n-am nicio poză ca lumea cu ele. Pe scurt, am primit aici la Sibiu exact ce am visat: animăluțe și natură! Și sunt recunoscătoare pentru asta în fiecare zi.
Acum chiar e gata.
Cu drag,
Alexandra
P.S. (evident că am un PS, cum altfel?) Am spus în newsletterul anterior că voi organiza o întâlnire cu abonații din Sibiu, și nu am uitat 😊 Întâlnirea va avea loc în aprilie, într-o zi de miercuri, joi sau vineri. Dacă vrei să vii, dă-mi te rog un reply la acest email și spune-mi ce zi din săptămână (miercuri / joi / vineri) și ce oră preferi.
Mai jos las acele “câteva” idei din tot ce am citit pe ici pe colo de-a lungul anului trecut. Majoritatea trebuie rumegate mai mult decât cele câteva secunde cât durează să le citim, dar mă gândesc că pot ajuta.
Cu trei mențiuni, ca și anul trecut:
- paragrafele nu au neapărat legătură dintre ele, vei vedea că sunt idei alandala
- am câteva pe care le-am lăsat în engleză, pentru că pur și simplu sună stupid în română
- unele din ele sunt concluzii trase de mine, altele sunt copiate din diverse surse din care le-am citit, dar din păcate nu am notat decât rar sursa.
Problema definitorie a existenței umane: am fost înzestrați cu capacitățile mentale de a ne face planuri aproape infinit de ambițioase, dar practic niciun pic de timp să le punem pe toate în practică.
Disciplina modernă cunoscută sub denumirea de “managementul timpului” – la fel ca verișorul ei mai hippy, productivitatea – este o treabă depresiv de îngustă la minte, concentrate pe cum să înghesuim cât mai multe lucruri posibil, sau pe conceperea rutinei perfecte de dimineață , sau pe gătire eficientă. Aceste lucruri contează într-o oarecare măsură, fără îndoială. Dar nu sunt deloc tot ce contează.
Timpul pare ca o bandă rulantă de neoprit, care ne aduce noi lucruri de făcut pe cât de repede le rezolvăm pe cele vechi (sau chiar mai repede). Iar a deveni “mai productiv” nu face decât ca banda să meargă mai repede. Sau, într-un final, să se strice.
Chiar și cei mai privilegiați dintre noi reușesc rareori să facă ce “trebuie”. Avem mereu impresia că sunt moduri importante și împlinitoare în care ne-am putea petrece timpul, chiar dacă nu putem spune exact care sunt ele. Cu toate astea, ne petrecem în mod sistematic zilele făcând alte lucruri în schimb. Această dorință arzătoare de a avea mai mult sens poate lua diferite forme: o găsim, spre exemplu, în dorința de a ne dedica unei cauze superioare. O regăsim în sentimentul de frustrate că trebuie să avem un job de 8 ore după care ne rămâne o fărâmă de timp pentru a face ceea ce iubim cu adevărat, și în dorința simplă de a ne petrece scurta noastră viață cu copii noștri, în natură, sau măcar nu făcând naveta. Scriitorul Charles Eisenstein își amintește de primul moment în care a simțit această “nedreptate”:
Viața, credeam eu, trebuia să fie mai plină de bucurie de atât, mai reală, mai plină de sens, iar lumea trebuia să fie mai frumoasă. Nu trebuia să urâm zilele de luni și să trăim pentru weekenduri și vacanțe. Nu trebuia să stăm în casă într-o zi cu soare, zi după zi.
Ne petrecem zilele încercând să terminăm tot ce avem de făcut, ca să scăpăm de ele, asta având ca rezultat faptul că trăim mental în viitor, așteptând momentul în care în sfârșit ajungem să facem ceea ce contează cu adevărat, și îngrijorându-ne, între timp, că nu ne ridicăm la înălțimea așteptărilor, că s-ar putea să ne lipsească voința sau stamina să ținem pasul cu viteza la care viața pare că se mișcă acum.
Productivitatea este o capcană. A deveni mai eficient nu te face decât mai grăbit. Iar încercarea de a ajunge la finalul to-do list-ului nu face decât ca o nouă listă să se umple la loc și mai repede. Nimeni în istoria umanității nu a ajuns să aibă “work-life balance”, orice ar însemna asta, și cu siguranță nu vom ajunge acolo încercând să facem “cele 6 lucruri pe care oamenii de succes la fac înainte de ora 7 dimineața”. Nu va veni niciodată ziua în care în sfârșit vei avea totul sub control, în care valul de emailuri se va domoli, în care lista de lucruri de făcut a încetat să se lungească, în care ți-ai îndeplinit toate obligațiile la muncă și acasă, în care nimeni nu e supărat pe tine că ai ratat un deadline sau nu ai făcut ce ai zis că faci, și în care noua persoană complet optimizată care ai devenit va putea în sfârșit să se ocupe de lucrurile care chiar contează în viață. Să începem cu a accepta înfrângerea: nimic din astea nu se va întâmpla niciodată. Dar asta este o veste excelentă.
Problema noastră este că am ajuns să vedem timpul ca pe o resursă. Atunci când timp este o resursă, începi să simți presiune, fie din exterior sau din interior, să îl folosim bine, și să ne mustrăm atunci când simțim că l-am irosit. Când te trezești cu prea multe lucruri de făcut, e firesc să presupui că singura soluție trebuie să fie să folosim mai bine timpul, devenind mai eficient, străduindu-ne mai tare sau lucrând mai mult – ca și cum ai fi o mașină în Revoluția Industrială – în loc să ne întrebăm dacă nu cumva toată cantitatea aceea de lucruri este nerezonabilă.
Am risipit nenumărate ore crezând că dacă voi putea găsi sistemul ideal de management al timpului, dacă voi putea construi obiceiurile corecte și voi avea suficientă disciplină, chiar voi putea câștiga lupta cu timpul, odată pentru totdeauna. Am încercat să-mi aliniez activitățile zilnice cu obiectivele, și obiectivele cu valorile (ceea ce funcționează, dar doar până la un punct). Folosind aceste tehnici m-am simțit de multe ori ca și cum eram pe punctul de a intra într-o eră a unei productivități neîntrerupte și calme și a activității plină de sens. Dar nu am ajuns acolo niciodată. În schimb, eram din ce în ce mai stresată și nefericită.
Mulți dintre noi investesc o grămadă de timp și energie pentru a evita să simțim cu adevărat realitatea în care ne găsim. Nu vrem să simțit anxietatea pe care s-ar putea să o simțim dacă ne-am întreba dacă suntem pe drumul cel bun, sau care sunt ideile pe care le avem despre noi de care ar fi timpul să ne despărțim. Nu vrem să riscăm să suferim în relații sau să eșuăm profesional. Nu vrem să acceptăm că s-ar putea să nu reușim niciodată să primim afecțiunea pe care ne-o dorim din partea părinților, sau să îi facem să fie mândri de noi. Nu vrem să acceptăm că s-ar putea să nu reușim niciodată să schimbăm anumite lucruri la noi care nu ne plac. Ne este oroare de noțiunea că asta e tot – asta e viața, cu toate neajunsurile și vulnerabilitățile inevitabile, lacunele extreme pe care le ale și capacitatea noastră limitată de a influența modul în care ea se desfășoară. În schimb, ne luptăm la nivel mental cu felul în care sunt lucrurile astfel încât – în cuvintele psihoterapeutului Bruce Tift, să nu trebuiască să ne simțim în conștient claustrofobi, închiși, neputincioși și constrânși de realitate.
Un bun prieten mi-a spus că una dintre regulile familiei este aceea că, pentru fiecare obiect nou adus în casă, cel puțin unul vechi trebuie să iasă. Pe cât de puțini oameni urmează această regulă, pe atât de logică mi se pare. Altfel, casa ajunge să fie plină de chestii și să te simți din ce în ce mai sufocat. Ce este și mai interesant e că părem că nu suntem foarte capabili să aplicăm regula asta, nu numai cu lucrurile fizice, ci și cu lucrurile pe care vrem să le facem. Le punem acolo pe lista de to-do, ca și cum timpul nostru n-ar fi limitat. Deși e clar ca lumina zilei, nu ni se pare deloc firesc faptul că, dacă adăugăm o nouă activitate, cel puțin una care durează la fel de mult trebuie tăiată de pe listă. Suntem toți, de fapt, niște hoarderi de chestii pe care am vrea să le facem?
Dacă nu stăm să ne întrebăm dacă o nouă activitate merită să sacrificăm o alta, zilele noastre nu vor fi decât din ce în ce mai pline cu activități triviale.
Deși sunt o persoană organizată, a devenit dureros de evident că lucrurile pe care reușeam să le fac cu regularitate și cu sârguință erau, în mare, cele neimportante. În timp ce lucrurile importante ajungeau mereu să fie amânate – fie pe termen nelimitat (adică nu ajungeam să le fac niciodată), fie până când un deadline iminent să forța să le termin, la un standard mediocru sau într-o grabă stresantă.
Lucruri mărunte dar care păreau urgente (deși nu erau) îmi captau imediat atenția. Între timp, un mesaj lung de la un prieten vechi sau (nota mea) un mini-proiect care mă entuziasma de fiecare dată când mă gândeam la el erau ignorate, pentru că îmi spuneam mereu că astfel de lucruri au nevoie de întreaga mea atenția, ceea ce însemna să aștept până când voi avea o bucată serioasă de timp liber. Și astfel, în schimb, cu maximă conștiinciozitate, îmi puneam toată energia în a ajunge la finalul to-do list-ului, bifând toate minitaskurile ca să scap de ele, numai ca să descopăr că asta-mi ocupa toată ziua și că lista se umplea la loc peste noapte oricum, iar momentul acela în care să am timp să răspund la acel mail sau să fac acel miniproiect nu sosea niciodată. Putem irosi ani întregi în felul ăsta, amânând exact acele lucruri de care ne pasă cel mai tare.
Ceea ce avem nevoie în schimb în astfel de situații, încep să înțeleg din ce în ce mai bine, este o un fel de anti-skill: nu strategia contraproductivă de a deveni mai eficient, ci mai degrabă a fi dispuți să rezistăm acestor impulsuri, să învățăm să stăm cu anxietatea care vine la pachet cu sentimentul de copleșire că nu avem totul sub control, fără să răspundem în mod automat prin a încerca să înghesuim mai multe lucruri în program. Să abordăm zilele în acest mod înseamnă să tolerăm disconfortul gândului că se tot adună chestii de făcut, și să ne ocupăm de ceea ce chiar contează cu adevărat. Pentru că realitatea este că, din toate acele chestii care se adună, nu TREBUIE să ne ocupăm de toate. Poate chiar de niciunele. Ceea ce e ok, pentru că oricum știi că n-ai avea fizic timp de toate.
Mulți dintre filozofii care au abordat subiectul finitudinii umane au ajuns la concluzia clară că provocarea gestionării timpului nostru limitat nu este despre cum să reușim să facem tot – asta nu o să se întâmple niciodată – dar cum să decidem cât mai înțelept ce să NU facem, și cum să ne simțim împăcați cu faptul că nu vom face acele lucruri.
Poate ai auzit parabola cu profesorul care vine într-o zi în clasă cu câteva pietre mari, câteva pietricele mai mici, o pungă de nisip și un borcan mare. Provocarea pe care o lansează elevilor este aceasta: încap toate pietrele, pietricelele și nisipul în borcan? Elevii, care se pare că-s cam lenți la minte, încearcă să pună pietricelele sau nisipul prima dată, numai ca să descopere că pietrele mari nu mai încap. Într-un final, profesorul le arată soluția: pune pietrele mari prima dată, apoi pietricelele, și la final nisipul, astfel încât acestea să aibă loc în spațiile goale dintre pietrele mari. Morala este că, dacă îți faci timp pentru lucrurile importante mai întâi, le vei face pe toate și vei avea suficient spațiu și pentru cele mai puțin importante. Dar dacă nu abordezi to-do list-ul în această ordine, nu vei avea niciodată timp pentru ceea ce este mai important. Aici povestea se termină – dar este o minciună. Profesorul a adus în clasă doar câteva pietre mari, știind că vor încăpea toate în borcan. Însă problema reală cu timpul în ziua de azi nu este că nu ne pricepem să prioritizăm pietrele mari. Ci că sunt PREA multe pietre mari. Și majoritatea dintre ele nici măcar nu ajung în apropierea borcanului, darmite în el. Întrebarea vitală nu este cum să facem diferența între activitățile care contează și cele care nu, dar ce facem atunci când prea multe lucruri par cel puțin la fel de importante, și, drept urmare, se califică drept pietre mari.
Nu există un moment în viitor când vei fi terminat în mod magic tot ce aveai de făcut și vei avea o grămadă de timp liber.
O simplă plimbare prin natură are cel puțin două caracteristici demne de menționat: în primul rând, spre deosebire de aproape orice altceva fac în viața mea, nu este relevant să mă întreb dacă mă pricep la asta. Nu fac decât să merg, o abilitate care nu mi s-a îmbunătățit considerabil după vârsta de 4 ani. În plus, o plimbare prin natură nu are un scop, în sensul unui rezultat la care încerci să ajungi sau pe care încerci să-l obții. Când faci o plimbare, fie faci o buclă, fie mergi până într-un punct și apoi te întorci, deci cel mai eficient mod prin care să ajungi la punctul final e să nu pleci deloc. Să faci o plimbare în natură, să asculți o melodie care îți place sau să te întâlnești cu prietenii doar de dragul conversației sunt bune exemple de activități atelice, adică valoarea lor nu derivă din telos, sau scopul final. Nu ar trebui să ai ca scop să finalizezi plimbarea și nici nu vei ajunge într-un moment în viață când ai făcut toate plimbările pe care ar fi trebuit să le faci. Te poți opri din a face aceste lucruri, dar nu se poate spune că le-ai terminat. Și deci singurul motiv pentru a le face este pentru experiența în sine.
După cum își amintește Setiya în cartea sa Midlife, se apropia de vârsta de 40 de ani când a început prima dată să simtă un mare gol, pe care a ajuns mai târziu să-l înțeleagă ca fiind rezultatul unei vieți conduse de proiecte, plină de activități telice în loc de atelice.
Poate că îți este familiar sentimentul pe care-l ai după un weekend minunat pe munte când, întorcându-te la rutine zilnică, te inundă un sentiment că a fost prea puțin. Că o parte mai mare din viață ar trebui să se simtă așa, și că nu ar fi nerezonabil să ne așteptăm ca părțile captivante să fie mai mult decât niște excepții rare. Lumea modernă are mari lacune în a oferi răspunsuri bune la astfel de sentimente: religia nu mai oferă sensul universal de demult, în timp ce consumerismul ne conduce greșit pe drumul căutării sensului acolo unde el nu poate fi găsit. Dar acest sentiment este unul antic.
Practică generozitatea instantanee. Ori de câte ori îți vine ideea să donezi, să dai un semn unui prieten, să trimiți un email de apreciere, acționează imediat în loc să amâni pe mai târziu.
Jonglăm în permanență între certitudine și incertitudine. Dacă stăm prea mult în starea de certitudine, atunci nu creștem, nu evoluăm, ci stagnăm. Avem nevoie de stres ca să creștem. Pe de altă parte, dacă stăm prea mult în incertitudine, simțim că pierdem controlul și ne simțim copleșiți, frustrați, iar la un moment dat ajungem la burnout. Ecuația ideală: stress + rest = growth.
Totul e mult mai ușor atunci când valorile și obiectivele mele sunt aliniate cu cele ale oamenilor din jur și nu există "frecușuri" sau neînțelegeri pe partea asta.
Cei care dau vina pe alții pentru propriile emoții și acțiuni fac asta pentru că au impresia că dacă se poziționează mereu în postura de victimă, într-un final va veni cineva care îi va salva, și astfel vor primi în sfârșit iubirea pe care și-au dorit-o întotdeauna.
Mi-a luat mult timp să înțeleg că anumite formulări sunt, de fapt, manipulări, și nu un mod normal de comunicare. De exemplu: dacă spui cuiva “nu m-ai sunat” este o manipulare (dacă persoana respectivă nu ți-a spus niciodată că o să te sune). E toxic și extrem de dăunător ambelor părți să îl facem pe altul să se simtă vinovat că nu a făcut ceva ce NOI am fi vrut să facă.
Concentrează-te pe un singur lucru. Toată lumea vrea rezultate, dar puțini vor să stea concentrați. Diferența dintre viața pe care o ai astăzi și viața pe care ți-o dorești se numește concentrare. Concentrează-te 100% pe un singur lucru în loc să te concentrezi pe 5 lucruri diferite cu 20% din concentrare pe fiecare.
Dacă nu-ți planifici o pauză (și nu mă refer la vacanțe), corpul își va lua singur una. Și nu va fi într-un moment oportun. (Am găsit acest citat imediat ce mi-am revenit din zona zoster. Ironia!)
Cu cât mănânc mai prost, cu atât am mai puțină energie și claritate mentală, fiindcă toată energia ajunge să fie folosită la procesul de digerat tâmpeniile pe care le-am băgat, și atunci evident că nu mai am creier pentru nimic altceva.
Aproape totul este zgomot. Foarte puține lucruri sunt esențiale.
Oamenii nu-și pot da seama ce este esențial dacă sunt în permanență în priză. Au nevoie de spațiu ca să realizeze ce contează cu adevărat.
Joaca este antidotul stresului.
Ideea de a abandona un proiect în care ai investit foarte mult se simte ca și cum ai irosit totul, și suntem învățați că irosirea este ceva ce trebuie evitat.
Dacă vrei să renunți la ceva dar ai dubii, încearcă metoda reverse pilot: elimină o inițiativă sau o activitate și vezi dacă asta duce la consecințe negative.
Despre Gandhi:
A petrecut 3 ani fără să citească niciun ziar pentru că simțea că adăugau doar confuzie neesențială în viața lui
Petrecea o zi pe săptămână în tăcere, fără să vorbească cu nimeni
Imaginează-ți viața ca un joc în care jonglezi cu 5 mingi: familia, sănătatea, prietenii, munca și integritatea. Și le ții pe toate în aer. Munca este o minge de cauciuc. Dacă o scapi uneori din mână, nu e tragedie. Restul sunt mingi de sticlă. Le-ai scăpat, s-au spart. În viața personală, evită perioade lungi în care nu ai echilibru. În viața profesională, trebui să te împaci cu ideea că, dacă vrei să atingi rezultate extraordinare, va trebui să accepți perioade lungi de dezechilibru.
În era social media, în care suntem infinit mai conștienți de ceea ce fac alți oameni, acest criteriu poate conduce la o adevărată povară prin amplificarea tuturor activităților neesențiale pe care ar “trebui” să le facem.
O consecință neintenționată a abundenței este că suntem bombardați cu mai multe informații și alegeri într-o singură zi decât primeau strămoșii noștri în toată viața. Hăituiți și grăbiți, sentimentul sâcâitor că încercăm prea mult și reușim prea puține ne bântuie zilele.
Cuvântul prioritate nu are plural. El se trage din cuvântul “prior” din limba latină, care înseamnă “primul”.
Many people forget the goal isn’t money. The goal is to spend your days as you wish.
Don’t brood. Get on with living and loving. You don’t have forever. – Leo Buscaglia
If your mental health is starting to affect your physical health, treat yourself like you’re sick. Minimum of 24h to yourself. Nap as much as you can. Drink a lot of liquids. Catch on movies you’ve wanted to watch. The world can wait.
The constant exposure to our friends’ carefully curated portrayals of their lives generates feelings of inadequacy, especially during periods when we are already feeling low.
It’s easy to be seduced by the small amounts of profit offered by an app, but then forget its cost in terms of the most important resource we possess: the minutes of our life.
Checking our “likes” is the new smoking.
Humans are not wired to be constantly wired.
I don’t think we’re meant to keep in touch with so many people.
Before social media, we had (and still have) mindless television and heavy drinking to help avoid deeper questions. But the advanced technologies of the 21st century attention economy are particularly effective at this task.
The smartphone is the Trojan horse of the digital attention economy.
Through technology & innovation, opportunities abound, and possibilities seem endless. As inspiring as this can be, it can be equally overwhelming.
All of humanity’s problems stem from man’s inability to sit quietly in a room alone – Blaise Pascal
You can’t please everyone, so don’t try. When you try, the one person you absolutely won’t please is yourself.
Being wise is knowing what to overlook.
If my hands are fully occupied in holding on to something, I can neither give nor receive.
Hard choices, easy life. Easy choices, hard life.
We are kept from our goal not by obstacles, but by a clear path to a lesser goal.
Life isn’t about finding yourself; it’s about creating yourself. – George B Shaw
Think about how kids are excited all the time. That’s basically what we should all be trying to get back to.
A life well lived requires activities that serve no other purpose than the satisfaction that the activity itself generates - Aristotel
Beware the barrenness of a busy life. – Socrate
On quality leisure time:
Prioritize demanding activities over passive consumption
People have the need to put their hands on tools and to make things
Use skills to produce valuable things in the physical world
The problem with trying to do too much is that, even if it works, adding more to your work and your life without cutting anything brings a lot of bad with it: missed deadlines, disappointing results, high stress, long hours, poor diet, no exercise, missed moments with family and friends.
To-do lists often tyrannize us with stuff we feel obligated to get done because it’s on our list. Which is why most of us have a love-hate relationship with our to-dos. If allowed, they set our priorities the same way an inbox can. Tackling tasks in the order we receive them is behaving as if the squeaky wheel immediately deserves the grease. But the things which are most important don’t always scream the loudest.
Left in a raw state, as a simple inventory, a to-do list can lead you astray. A to-do list is simply the things you think you need to do. The first thing on your list is just the first thing you thought of.
Long hours spent checking off a to-do list and ending the day with a full trash can and a clean desk are not virtuous and have nothing to do with success.
For thousands of years, work was life. If you didn’t work – hunt game, harvest crops, or raise livestock – you didn’t live long.
The term “work-life balance” wasn’t coined until the mid-1980s when more than half of all married women joined the workforce.
Și ceva amuzant la final:
Aici în Ardeal se spune “ora doi”. Știam asta de mulți ani, și mi s-a părut mereu o tâmpenie agramată. Dar acum, după ce m-am mutat aici, și am și auzit des treaba asta, am realizat că de fapt, ce să vezi, AȘA E CORECT! Se spune „ora unu, ora doi”. Unu, doi, trei. Nu spui „unu, doua, trei”. OMG, toată viața mea a fost o minciună! Sunt o analfabetă!
Altă chestie din Ardeal e „Ciao”. Ciao-n sus, ciao-n jos, și la venire și la plecare. Mi se părea atât de arogant acest Ciao. Ghici cum salut acum? 🤦🏻♀️ (nu că vreau, ci că doar asta-mi iese involuntar pe gură). Morala: Nu vor-biiiii, fă-ră să știiii!!! (ai cântat, da? ok)