Am început să scriu când eram în liceu. Am uitat cum mi-a venit ideea prima dată. Poate și pentru că eram îndrăgostită de un coleg care scria poezii. Aveam 17 ani, nu știam nimic despre nimic, dar simțeam o mulțime de lucruri. Lucruri care se transformau în cuvinte pe hârtie. Atâta doar că erau așa de multe metafore prin acele cuvinte, că nu ar fi înțeles nimeni ce voiam să spun. Nici măcar eu acum nu înțeleg despre ce vorbeam. Da, le mai am. Nu, nu le-aș arăta nimănui pentru nimic în lume. Ceva mai cringe nu există. Totul era o jale, un chin, și o durere apăsătoare. O adevărată melodramă. Liceul este o telenovelă, iar viața bate filmul.
Să nu arunci nimic din ce ai scris, Alexandra! Peste ani vei fi de acord că bucățelele de tine lăsate în urmă vor deveni prețioase pentru Alexandra matură, cu experiență si cu personalitate modelată în timp.Vei zâmbi amuzată sau vei râde în hohote de stângăcii, idei greșite, tristeți agravate de imaginație dar nu vei fi indiferentă sau oripilată. Sunt mărturii despre tine, trebuie prețuite( trebuie să ne iubim așa cum am fost, suntem) sau sunt îndreptar pentru viitor. Eu nu am făcut așa și regret.
Să nu arunci nimic din ce ai scris, Alexandra! Peste ani vei fi de acord că bucățelele de tine lăsate în urmă vor deveni prețioase pentru Alexandra matură, cu experiență si cu personalitate modelată în timp.Vei zâmbi amuzată sau vei râde în hohote de stângăcii, idei greșite, tristeți agravate de imaginație dar nu vei fi indiferentă sau oripilată. Sunt mărturii despre tine, trebuie prețuite( trebuie să ne iubim așa cum am fost, suntem) sau sunt îndreptar pentru viitor. Eu nu am făcut așa și regret.
Multumesc din suflet pentru acest sfat!