Stick Season - Sezonul copacilor dezgoliți
Pe vremea când zăpada sosea în decembrie și nu mai pleca până în aprilie, în Vermont s-a născut un regionalism pe care oamenii l-au inventat pentru a da un nume acelei perioade din an în care nu este nici toamnă, nici iarnă: Stick Season.
Când toată natura este redusă la monotonuri gri-maronii, pentru că au căzut toate frunzele din copaci, dar nici nu a venit zăpada. Când copacii își arată crengile dezgolite (sticks) iar soarele iese rar de după nori gri care acoperă cerul în majoritatea zilelor. Unii ar spune că este o perioadă mizerabilă.
În acele vremuri, Stick Season nu dura mai mult de 6 săptămâni, pentru că, de regulă, în preajma Crăciunului cădea prima zăpadă. Apoi termometrele nu arătau prea curând temperaturi pozitive, iar copiii se bucurau de zăpadă permanentă cel puțin 3 luni pe an. În Vermont, unul dintre statele cele mai bogate în natură din America, unde peste 75% din suprafață este acoperită de păduri, mulți oameni locuiesc în zone rurale și au avut mereu o relație apropiată cu natura. Astfel că impactul pe care îl are Stick Season asupra calității vieții, a stării de spirit și, per total, asupra sănătății mentale, este unul conștientizat pe deplin.
Termenul Stick Season a fost transmis din generație în generație în New England, regiunea din care face parte statul Vermont, însă la o scară mică. Chiar și în ziua de astăzi, mulți locuitori din New England nu au auzit niciodată de acest termen. În 2022, un artist din Vermont, pe numele lui Noah Kahan (se pronunță "noa ca-an"), a scris un cântec numit Stick Season, care avea să devină cel mai cunoscut cântec al lui, cel care l-a făcut faimos în toată lumea. În prezent cântă în fața a peste 30.000 de oameni în concerte sold-out.
În Stick Season, Noah se folosește de griul ce acaparează natura în această perioadă sumbră pentru a descrie starea sa interioară și perioada de doliu prin care trece după o despărțire de o persoană care a însemnat foarte mult pentru el. Pentru mine, pe lângă sentimentul de pierdere, pe care l-am simțit în viața asta mai mult decât aș putea considera normal, Stick Season este despre... Stick Season . Mai exact, îmi amintește că, de mulți ani încoace, Stick Season nu mai durează doar 6 săptămâni, ci mai degrabă 5-6 luni. Zăpadă permanentă nu mai există la altitudini sub 1000 de metri în România, astfel că aproape jumătate de an tânjesc după natură verde.
Ambele poze sunt făcute anul acesta, în același loc, în pădurea de lângă casă. Prima în iunie, a doua în decembrie, alaltăieri. Abia a început Stick Season și deja număr zilele până va fi iar verde.
Este un strat de tristețe cu care mă îmbrac în perioada asta, dar unul care nu-mi ține de cald. Este un strat subțire, totuși, care nu se transformă în depresie, și am în general o stare de spirit foarte bună, însă e acolo undeva și sunt din ce în ce mai conștientă de el zilnic, de la an la an. Iar pe măsură ce trec lunile, devine din ce în ce mai insuportabil. Uneori, undeva pe la final de februarie, am dubii serioase că primăvara va mai veni. Vreodată. Am uneori senzația că asta a fost. Până aici. That's it. Natura nu va mai învia niciodată. Mai ales în anii aceia în care primăvara întârzie. Când e un pic prea frig, eventual ninge într-o zi din aprilie, și unii oameni cred că asta e o dovadă clară că încălzirea globală nu există.
Stick Season este o perioadă în care simt multe lucruri, și niciunele nu cred că mă ajută cu ceva. Ba din contra, îmi fură din energie.
Simt îngrijorare pentru natură și pentru viitorul planetei noastre. Deja am ajuns în punctul în care dacă ne ascundem în continuare capul în nisip prefăcându-ne că nu avem o problemă sau negând-o cu totul, înseamnă că ignorăm dovezile științifice clare care arată că, în ritmul aceasta, schimbările climatice pe care noi le provocăm vor duce într-o direcție foarte periculoasă într-un timp mult mai scurt decât ne imaginăm.
Deja am ajuns într-un punct fără întoarcere și nu cred că mai este vorba de probleme cu care se vor confrunta copiii și nepoții noștri, cred că le vom prinde și noi. Îngrijorarea asta vine la mine de mână cu neputința, pentru că mai mult decât fac deja nu cred că pot să mai fac pentru a proteja mediul, schimbarea adevărată stă în mâinile marilor companii. Vine de mână și cu furia și frustrarea, pentru că cei ce pot face cu adevărat ceva de impact nu o fac. După care apare și vinovăția, fiindcă simt că întotdeauna aș putea face mai mult pentru a proteja mediul, însă nu văd unde în interiorul meu aș mai putea găsi resurse să pot face mai mult.
În Stick Season am nevoie de mai mult somn. Am glumit mai demult că probabil am fost urs într-o viață anterioară, pentru că tare aș hibera până la primăvară. De fapt, realitatea este că, deși societatea și noi înșine avem pretenția de la noi să funcționăm la fel pe tot parcursul anului, de fapt natura umană urmărește legile naturii. Suntem natură, deci capacitățile noastre fluctuează odată cu schimbările prin care trece natura anual. Astfel că iarna, pentru că ziua este mai scurtă, deci avem parte de mai puțină lumină, pe lângă faptul că este mai frig, avem mai puțină energie și avem nevoie de mai multă odihnă.
Este momentul să încetinim, să apăsăm pedala de frână, dar noi menținem piciorul pe accelarație, uneori ba chiar apăsăm până la podea, numai ca să constatăm că "mașina" nu ia viteză. Dar nimeni nu ne-a învățat asta, iar la muncă tot 8 ore pe zi trebuie să prestăm, astfel că așa apare al doilea sentiment de vinovăție. Cum că ar trebui să fiu la fel de productivă și acum, dar iată că nu sunt, și sunt mereu nedumerită și supărată că zi după zi nu ajung să fac tot ce am pe listă și pare că sunt prea lentă. Cât de obositor.
Și, dacă sunt atentă la mine, observ că peste toate astea se trântesc încă două straturi de emoții. Două straturi de vinovăție și rușine.
Vinovăție și rușine că nu reușesc să apreciez natura în toate formele ei. Parcă și aud oameni spunând "Vai, dar tu care susții că iubești natura, cum poți să spui că perioada asta e urâtă și abia aștepți să treacă? Toate anotimpurile au un rol, iar noi trebuie să trăim în ritmul naturii, să fim prezenți, nu să vrem să dăm skip la anumite bucăți din an." Iar printre vocile astea se aude și a mea. Mă simt un impostor și că ar fi ceva în neregulă cu mine. Deși în mod rațional știu că nu sunt și nu e.
Și în final, dar nu mai puțin important, vinovăție și rușine că am această preocupare. "Ia uite-o și pe asta. Țara arde și baba se piaptănă. Sunt probleme reale în lumea asta, de la războaie la violență, foamete și boli, și problema ei e că pădurea e gri". E drept, pare o problemă minoră (o non-problemă) în comparație. Dar, dacă vorbesc despre asta, nu înseamnă că nu îmi pasă de celelalte sau că mă prefac că nu există, ci că despre asta am nevoie să vorbesc acum. Și că poate despre celelalte nu știu să vorbesc, sau nu știu acum.
Toate lucrurile astea ne afectează starea emoțională și sănătatea mentală, dar nu avem capacitatea să le conținem pe toate în același timp în sfera conștientă. Și e mai ușor să ne gândim și să vorbim despre lucruri mai simple care ne apasă decât despre cele mai grele. E mai simplu să ne ocupăm timpul cu ce e mai simplu și la îndemână decât să facem lucrul ăla care ne sperie. Și uneori e ok să alegem calea mai ușoară. Alteori nu.
Singurele lucruri care mă ajută în Stick Season este să merg din când în când pe munte, sus în conifere, unde copacii sunt verzi mereu. Iar acasă, în viața de zi cu zi, să încerc să privesc natura printr-o lentilă a curiozității și a reinterpretării, în loc de lentila default a tristeții că nu mai sunt frunze. Și când fac asta, uneori reușesc să văd frumusețe chiar și printre crengile goale. Unii copaci îmi par că vorbesc între ei, alții că se îmbrățișează, unii că se întind unul după altul, alții cum caută să se conecteze, la fel cum o facem și noi.
Îmi amintesc că printre primele mele trasee pe care le-am făcut pe munte au fost exact în Stick Season. Era noiembrie și am făcut clasica buclă Gura Diham - Diham, iar când am ajuns la Poiana Izvoarelor și am văzut Munții Baiului de după pădurea gri-maronie mi s-a părut extraordinar de frumos. Pe vremea aceea nu știam ce înseamnă Stick Season. Era acum 15 ani, și eu aveam 25 de ani. Nu știam mai nimic despre mai nimic. Eram fericită că eram în natură. Iar natura nu s-a schimbat de atunci și până acum. Oare m-am schimbat eu sau, de fapt, am ajuns să mă cunosc mai bine?
Sau doar am îmbătrânit?
PS1. Cântecul ăsta al lui Noah Kahan nu a ajuns faimos degeaba. Milioane de oameni din toată lumea au rezonat cu el și cu versurile, iar eu sunt doar unul dintre ei. Fiecare vers mi se pare special, cu excepția celui în care se face referire la alcool. Nu sunt un susținător al referințelor la alcool din muzică, iar dacă veți ajunge, ca și mine, să ascultați această melodie pe repeat, vă rog să stați departe de ideea de a face Stick Season să treacă mai repede consumând alcool. "I'll drink alcohol 'til my friends come home for Christmas" nu este niciodată o idee bună. De altfel, consumul de alcool nu reușește niciodată să facă durerile să plece, ci doar să le agraveze și să mai adauge una în plus. Și nu una oarecare, ci una extrem de gravă. Dacă aveți probleme cu alcoolul sau doar bănuiți că s-ar putea să aveți, vă rog să cereți ajutor familiei, unui prieten sau la Alcoolici Anonimi. Prea multe vieți sunt zilnic oprite prematur sau afectate permanent de această boală. Vă rog să aveți grijă de voi și de cei din jurul vostru.
PS2. Eu sper că ați reușit până acum să luați toate cadourile de Crăciun. Dar, în caz contrar, și dacă credeți că o idee bună de cadou ar fi cartea mea și doriți să o cumpărați, vă rog să plasați comanda astăzi sau mâine, pentru că marți e ultima zi pe anul acesta în care mă întâlnesc cu Moș Crăciun la locker ca să-i predau coletele astfel încât să ajungă până pe 24 la voi. Aștept cu mare drag comenzile voastre și vă mulțumesc din suflet!
Mulțumesc că ai citit Newsletterul Natural!