Gânduri la 2 ani de la mutarea din București

Săptămâna aceasta s-au împlinit doi ani de când m-am mutat din București. Încă îmi amintesc foarte bine ziua aceea de 30 octombrie. Și, acum că scriu aceste rânduri, probabil îmi va rămâne și mai bine întipărită în memorie.

Era duminică, și tocmai ce trecusem la ora de iarnă. Inițial planul era să fac mutarea în ziua de sâmbătă, dar nu am găsit nimic convenabil de închiriat decât pentru duminică. Am luat o dubiță, am parcat-o în lateralul blocului, și apoi am început căratul. Am încărcat biroul, scaunul, vreo 10 cutii și 10 sacoșe din acelea mari și albastre de la Ikea, și salteaua, pe care am dat-o pe scări de la etajul 5 până la parter. Cumva în capul meu m-am gândit că o să alunece ca pe ulei. Aș fi vrut eu.

Duba nu s-a umplut nici pe jumătate. Nu am luat multe cu mine, am vrut să am un start fresh, cu cât mai puține lucruri. Am lăsat în urmă tot ce nu-mi mai trebuia.

Lilu, motanul vecinilor de la parter, pe care-l primeam uneori în vizită, a venit să inspecteze duba. Eu... plângeam și căram. Încercam să nu le fac pe amândouă deodată. Nu de alta dar nu aș mai fi văzut pe unde călcam.

Am condus până pe Valea Oltului, am oprit la OMV-ul ăla cu vedere spre Cozia, am făcut o poză, și am plecat mai departe. Am ajuns la Sibiu pe la 4 după amiază.

Mai era doar oră de lumină. Așa că primul lucru pe care l-am făcut a fost o plimbare prin pădure. Încă nu-mi venea să cred că merg doar un minut din casă până la ea. Normalitatea mea până atunci fusese să mă plimb printre betoane un sfert de oră până la un parc minuscul, apoi să dau câteva ture și să mă întorc. Tot printre betoane.

După plimbare am urcat toate lucrurile în noua casă. De data asta a fost mult mai ușor, am avut doar un etaj de urcat și coborât.

După ce am terminat, nu am apucat decât să mă uit ușor copleșită la toate lucrurile pe care le dețineam, claie peste grămadă în living, că am auzit zgomot pe scară.

Erau copiii din vecini, care veniseră cu trick or treat de Halloween. Tropăiau pe trepte, râdeau și se bucurau. Am zâmbit, și am știut că sunt acasă.

Mutarea asta din București într-un loc în natură a fost una dintre cele mai bune decizii pe care le-am luat în viață, unul dintre cel mai bune lucruri pe care le-am făcut vreodată pentru mine, pentru sănătatea și bunăstarea mea. Atât pe termen scurt, cât și pe termen lung. În același timp, a fost și unul dintre cele mai grele. Simt că mi-a luat o veșnicie să-l fac, chiar dacă știam 100% că este spre binele meu.

Acum o lună și un pic am ascultat prima dată un cântec care mi-a amintit cum mă simțeam înainte să plec din București. Nu mai știu exact unde eram, dar m-am oprit din ce făceam și am plâns. Mult. Nici acum nu prea pot să îl ascult fără să plâng.

Pentru că versurile de final mă fac de fiecare dată să retrăiesc puternic cât de tare durea că nu reușeam să mă rup de acolo, deși nu aveam niciun dubiu că nu mi-e bine. Și, cu cât trecea mai mult timp, cu atât mă simțeam mai incapabilă să plec.

“If I could leave I would have already left” – Asta ajunsesem să cred. Că dacă aș fi putut să plec, aș fi plecat deja. Ca și cum, dacă nu am făcut ceva până acum, asta înseamnă că nu pot să fac acel lucru niciodată. Ceea ce este ridicol. Pe parcursul vieții facem milioane de lucruri pentru prima dată.

“One day I’m gonna cut it clear” – visam zilnic la ziua în care voi pleca, și totuși nu făceam nimic.

De ce mi-a fost așa de greu să plec?

De ce ne este atât de greu să plecăm din contexte în care știm 100% că nu (mai) sunt bune pentru noi?

Am căutat să aflu un răspuns. Pentru că, dacă nu aflu de ce, istoria se va repeta până când voi învăța lecția.

Dar, ca în multe cazuri, răspunsul nu este unul simplu, motivul nu este unul singur. Și poate că nu le-am descoperit pe toate încă. Dar, în acești doi ani, sper să le fi găsit pe majoritatea. M-am străduit.

A fost greu pentru că a fost o situație complexă (dar când nu e?), cu mai multe variabile și mai mulți oameni implicați, nu doar eu. Și, din păcate, nu am avut maturitatea, înțelepciunea și curajul să fi avut la timpul potrivit discuțiile dificile de care era nevoie. Dacă le-aș fi avut, mi-aș fi dat seama cu mult înainte că urma să fiu nevoită să plec singură. Și, acum că privesc în urmă, probabil că deep down am știut asta cu ani înainte, dar mi-a fost prea frică.

Iar acum regret că nu am luat decizia mai devreme, pentru că au fost ani întregi în care am suferit, și practic aceia ar fi putut să fie ani în care eu să fi fost sănătoasă și fericită și să fi trăit deja aici. Și da, am încredere că toate se întâmplă la timpul lor, dar tot mi se pare timp irosit.

Uitându-mă în urmă cu ceea ce știu acum despre mine, eu nu fusesem niciodată compatibilă cu Bucureștiul. Un oraș mare, plat, aglomerat, zgomotos, departe de natură, de munți. Pot să spun că mersesem la 19 ani la București pentru că „așa se face”, „așa trebuie”, „acolo trebuie să studiez pentru că e cea mai bună școală din România”.

Apoi, la 25 de ani, când am terminat studiile, nu mi-am pus întrebări, doar eram sătulă de stat prin cămine, aveam nevoie de o casă a mea. Așa că mi-am luat o casă. Și asta a fost una dintre cele mai mari greșeli. Pentru că acea casă a devenit ca o ghiulea legată de picior.

M-a forțat să rămân mult prea mult într-o bulă de confort în care nimic nu e scary dar nici fericită nu sunt. Am ajuns de-a lungul anilor să mă simt ca și cum eram deportată într-un loc de care nu aparțineam. Aveam nevoie de liniște și de natură, ceea ce Bucureștiul nu avea cum să-mi ofere niciodată.

Abia acum realizez că în toți anii în București am acumulat stres pe nesimțite, și că de la un punct încolo intrasem pe modul de supraviețuire. Nu mai trăiam, supraviețuiam.

Pentru că asta face creierul nostru când nu primim ceea ce avem nevoie. Să trăim perioade îndelungate fără nevoi îndeplinite este o amenințare pentru sănătatea noastră, așa că vom consuma în fundal resurse pentru a ne “vindeca”. Dar că nu ne putem vindeca dacă nu schimbăm nimic. E ca și cum am avea piciorul rupt și am aștepta să se lipească osul la loc de la sine, fără ghips.

Eu nu am realizat nimic din toate astea. Nu am realizat că resimt stres, nu am realizat că sunt pe modul de supraviețuire, că mi se consumă resurse fără ca eu să-mi dau seama, am crezut că “așa e viața”. Așa că i-am dat înainte, încercând să găsesc soluții. Dar nu aveam suficiente resurse pentru a vedea lucrurile clar.

Soluția era însă clară: că trebuie să plec. Dar cum? Nici nu știam de unde să o apuc. Era mult prea scary.

“The world makes sense behind a chain-linked fence” – Versul ăsta este despre frica de necunoscut. Ne simțim bine în bula noastră de confort, nu e nimic necunoscut acolo și nu simțim frică. Dar dacă rămânem acolo și nu ieșim niciodată, se simte că o închisoare.

“I see the yard, and the patch of grass where we buried the dog” – cine și-a îngropat vreodată un animal pe care l-a iubit știe durerea asta. Iar versul ăsta e despre toată durerea. Toate amintirile care ne ancorează într-un loc. Durere pe care o simțeam când mă gândeam la câte lucruri voi lăsa în urmă când voi pleca. Durere care știam că va fi infinit mai mare dacă chiar o să plec. Așa că fugeam de ea. Mi-era frică de ea. Aș fi făcut orice să nu o simt.

În esență, când am plecat nu am lăsat în urmă doar o casă, ci un loc în care la un moment dat am crezut că o să îmbătrânesc. Am lăsat în urmă lucruri care, pentru o lungă perioadă de timp, am crezut că vor fi pentru totdeauna, lucruri în care am investit de-a lungul timpului, în care am pus energie și de care m-am atașat. „Lucruri”. Vise, planuri, oameni, inclusiv animale, locuri care mi-au fost dragi, locuri care au fost importante pentru mine.

Am simțit de parcă a trebuit să-mi tai o mână. Și este dureros să plecăm de lângă toate lucrurile care au fost importante pentru noi. E greu să le dăm drumul, chiar și celor care știm că nu (mai) sunt bune pentru noi. Și uneori este greu să dăm drumul chiar și durerii, pentru că poate e unul dintre puținele lucruri care au fost constante în viața noastră. Și constant înseamnă predictibil, așadar sigur (safe).

Să ne desprindem de ceva ce a ocupat un loc foarte important în viața noastră chiar dacă nu mai este ceea ce avem acum nevoie este unul dintre cele mai grele lucruri pe care le facem în viață. Dar atunci când ținem strâns ceva ce nu mai este pentru noi, nu avem mâini să primim ceea ce este bun.

Și nu știu dacă desprinderile sunt grele doar pentru oamenii cu atașament anxios / teamă de abandon. Dar eu una am trăit cu asta toată viața. Și cred că oamenii cu teamă de abandon au dificultăți chiar și în atașamentele de locuri, nu doar față de oameni. Un om cu teamă de abandon nu pleacă cu ușurință dintr-o situație care nu este bună pentru el.

Toate fricile astea nu făceau decât să adauge la stresul pe care deja îl resimțeam pentru că nu-mi era bine acolo.

Dacă rămâneam pe loc, nevoile mele nu ar fi fost niciodată îndeplinite, și simțeam că fericirea și sănătatea se îndepărtează din ce în ce mai mult de mine. Dacă plecam, creierul meu percepea asta ca pe un pericol foarte mare, pentru că ar fi însemnat necunoscut și durere.

Treaba asta îmi imaginez că e ca și cum aș fi într-o cabană în sălbăticie din care mi-e frică să ies pentru că mi se pare că văd un urs afară. Dacă rămân, mor. Garantat. E doar o chestiune de timp. Nu am cum să supraviețuiesc în cabană pentru că nu prea mai am apă și nici mâncare. Ziua e călduț, dar noaptea mi-e cam frig. Dar dacă ies și ăla chiar e urs, iară mor. Ce fac?

Creierul este ocupat în mod constant, chiar și în somn, să își dea seama care pericol este mai mare. Pericolul de a rămâne (s-ar putea să mor, dar nu chiar acum, așa că pot să mai stau, e bula mea de confort aici, e familiar) sau pericolul de a pleca (dacă e urs, mor, dacă nu e urs, m-am scos)? E un consum uriaș de resurse interioare.

Avem un creier făcut să ne țină în siguranță, nu fericiți. Iar când creierul este pe modul de supraviețuire, sunt doar câteva chestii pe care le poate face.

Dacă ne atacă un animal, fugim sau luptăm. Dar pe mine nu mă ataca ursul care mi se părea că e afară, ci doar mi-era frică.

Nu știam cum să mă iau la luptă cu fricile. Așa că am fugit și m-am luptat cu chestii inventate de mine (fight or flight). Mi-am umplut programul cu tot felul de lucruri care aparent erau foarte importante pentru mine, doar că erau prea multe. Puneam mereu nevoile altora înaintea nevoilor mele. Nu prioritizam niciodată timp de odihnă, timp pentru mine în care să fiu doar eu cu mine, în care să mă odihnesc cu adevărat. Mă distrăgeam cu un proiect sau altul, cu o ieșire sau alta, cu orice numai să nu am timp să fac exact lucrul cel mai important pentru mine, pentru sănătatea mea. Orice ca să nu simt durere. Orice ca să nu simt frică.

Se pare că, pe măsură ce înaintăm în vârstă, devenim din ce în ce mai buni la a ne găsi motive foarte solide pentru a evita să facem lucrurile care ne sperie, și pentru a amâna acele lucruri care ne-a face inima să cânte.

Găseam tot felul de scuze ca să amân. Hai că după proiectul ăsta de la muncă, e prea important, nu pot să plec acum. Stai că acum am plecarea asta, am vacanța asta, hai că fac după. Stai că acum am problema asta, trebuie să o rezolv și abia după.

Apoi alternam cu momentele în care înghețam (freeze). În momentele alea, care erau zilnice, îmi puneam un milion de întrebări și îmi puneam la îndoială nevoile, valorile, de fapt, întreaga existență.

Pentru că asta fac fricile. Ne fac să ne îndoim de capacitatea noastră de a face lucruri grele și scary, capacitate pe care de fapt o avem. Ne fac să credem o grămadă de lucruri neadevărate despre noi. Ne fac să ne punem la îndoială cu totul.

Dacă fac o greșeală? Nu vreau să eșuez.

What if I fall?
Oh, but my darling, what if you fly?

Dacă o să ajung din nou la fel de nefericită? Sau chiar și mai nefericită decât sunt acum? Nu vreau să o dau în bară.

Dacă o să dezamăgesc? Nu vreau să fac rău nimănui...

Dacă universul o să mă pedepsească pentru că am plecat dintr-un loc care are totuși o grămadă de lucruri bune, și eu sunt o nerecunoscătoare? Dacă o să ajung într-un context în care o să fie mai multe lucruri rele decât bune, sau n-o să fie nimic bun, o să fie numai rău? Și apoi va trebui să trăiesc cu vinovăția că mi-am făcut rău cu mâna mea, ceea ce va însemna că sunt un failure. Și eu nu vreau să fiu un failure, așa că mai bine nu fac nimic.

Mă gândeam uneori că uite, Bucureștiul are și o grămadă de lucruri bune. M-a ajutat foarte mult să cresc, să mă dezvolt. Sunt nerecunoscătoare. Sunt atâția oameni care ar da orice să fie în locul meu (gândire dobândită din copilărie când ni se spunea că sunt copii în Africa ce nu au ce mânca și că trebuie să ne bucurăm că noi avem).

Să ne uităm la lucrurile bune pe care le avem atunci când suferim din cauza lipsurilor nu este o dovadă de recunoștință. Este un răspuns la traumă, o deconectare de la sine, pentru că durerea aia e prea greu de dus și noi nu am învățat de mici cum să gestionăm așa ceva.

Uneori confundăm recunoștința cu fericirea. Și avem impresia că dacă ne dorim mai mult înseamnă că suntem nerecunoscători și că vrem perfecțiune. Recunoștința și fericirea sunt două emoții complet separate pe care le putem simți atât simultan, cât și separat. Putem fi fericiți fără a fi recunoscători, și putem fi recunoscători pentru lucrurile bune pe care le aveam dar nefericiți pentru că cele care lipsesc sunt importante pentru noi.

Eu una am crescut cu puțin și m-am obișnuit cu puțin. Și când spun mai puțin, mă refer că mai puțin decât am nevoie. Dar asta nu este ceva sănătos. Și una este să te obișnuiești cu puține haine, și alta e să te obișnuiești cu puțină pace și puțină fericire. Când asta e normalitatea noastră, puțin, nici măcar nu ne putem imagina cum se simte o viață  în care avem tot ce avem nevoie. Nu vorbesc de nevoi neesențiale, ci de cele necesare pentru o viață sănătoasă fizic, mental și emoțional. O astfel de viață este o normalitate pentru alți oameni, deci cu siguranță poate fi o normalitate și pentru mine.

Dar dacă sunt egoistă? Mă gândesc numai la mine.

Puneam la îndoială nevoia mea de natură, de liniște. Chiar am nevoie să trăiesc într-un loc cu mai multă natură, nu pot să stau în orașul ăsta în care sunt acum? Mă gândeam, uite, sunt atâția oameni care trăiesc în București și sunt fericiți, n-au nicio problemă cu orașul ăsta (inclusiv prietena mea cea mai bună). Deci ei nu au nevoile pe care le am eu. Deci cu ce sunt eu mai cu moț că le am eu? Înseamnă că o fi ceva în neregulă cu mine că am eu nevoile astea pentru că n-ar trebui să le am. Poate sunt eu prea pretențioasă, poate îmi doresc prea mult, poate am prea multe mofturi?

Nu, pentru că a trăi în aliniere cu valorile și nevoile noastre nu este un moft. Este o necesitate. Pentru că dacă nu facem asta ne îmbolnăvim. Fără niciun dubiu. Mai devreme sau mai târziu. Dar sigur.

Fiecare dintre noi este unic și are nevoi unice, și nu este nimic în neregulă cu noi dacă nevoile noastre sunt diferite de cele ale altor oameni. La bază, avem cu toții aceleași nevoi, însă unicitatea fiecăruia le interpretează în moduri diferite. În plus, unii oameni nu își cunosc nevoile, deci comparațiile nu-și au rostul.

Acum știu asta, dar ani întregi m-am luptat. Cu toate fricile, toate gândurile, toate dubiile. Resursele interioare mi se consumau din ce în ce mai mult. Asta se întâmplă când rămânem suspendați între a sta și a pleca, când rămânem într-un loc care nu este pentru noi, în care nevoile importante pentru noi nu sunt îndeplinite. Asta se întâmplă când suntem pe modul de supraviețuire. Chiar dacă nu ne dăm seama că avem o crăpătură fină prin care pierdem benzină. Ce simțim noi sunt doar niște simptome: oboseală, confuzie, dificultate în a ne aminti detalii (părem uituci), dificultate în a lua decizii, greșeli mai dese, copleșire (nu am timp, am prea multe de făcut și nu se mai termină niciodată).

Ne simțim epuizați, în burnout, și epuizarea asta crește. Cu cât stăm mai mult într-un context care nu este bun pentru noi, cu atât suntem mai epuizați, cu atât imunitatea noastră scade mai mult, și cu atât ne îmbolnăvim mai mult, mai repede, mai des.

Cu cât ne distragem și ne umplem timpul cu lucruri mai puțin importante, cu atât mai copleșiți ne simțim, cu atât se consumă mai multe resurse și nu ne mai rămâne nimic pentru lucrurile cu adevărat importante, pe care le tot amânăm pentru mai târziu.  Sindromul “always busy busy busy” este un simptom, nu o cauză. Fugim de ceva. Ignorăm ceva. E o formă de auto-abandon.

Cu cât trece mai mult timp și nu facem nimic, cu atât ne scade încrederea în sine și începem să ne putem etichete negative: sunt leneș, nu sunt în stare, nu sunt suficient de bun, sunt prost. Ceea ce nu face decât să înrăutățească lucrurile.

M-am simțit copleșită în toți acei ani. Simțeam că nu am timp, că lista de lucruri pe care vreau să le fac este interminabilă. Că viața e imposibilă și eu nu pot să-i fac față. Și că trebuie să fie ceva în neregulă cu mine dacă nu pot să-i fac față. Alții au situații mult mai grele decât mine și nu par că se chinuie în halul ăsta.

Am trecut prin mai multe etape. O lungă vreme am crezut că nu știu eu să mă organizez ca să le pot face pe toate. Așa că am învățat despre managementul timpului și productivitate. Am devenit cel mai organizat om pe care îl cunosc, dar tot nu aveam timp de toate. Așa că am tras concluzia că pur și simplu vreau să fac prea multe lucruri, nu sunt suficiente ore în zi pentru atâtea, deci sunt nebună, deci trebuie să mai tai din ele.

Dar, culmea, tăiam și tot nu se întâmpla nimic. Făceam lucruri grele și scary, dar din cele care ori nu mă ajutau pe termen lung, ori nu erau deloc spre binele meu, pentru că îmi aduceau doar și mai mult stres. Și exact de lucrul mai greu și mai scary care mi-ar fi adus sănătate și bunăstare pe termen lung nu aveam timp. Nu îmi făceam timp. Pentru că nu aveam resurse. Pentru că toate resursele mele se duceau spre supraviețuire în condiții aspre.

Și partea și mai proastă când nu avem resurse este că ne ignorăm și sănătatea. Stăm ani de zile cu probleme de sănătate cu care aparent putem trăi (ne resemnăm cu diverse dureri sau tulburări). Doar că le ignorăm până într-un moment în care va fi prea târziu. Pentru că problemele de sănătate ignorate nu dispar doar pentru că ne prefacem că nu există, nu fac decât să se agraveze în timp sau să ducă la altele. Totul se reduce, până la urmă, la sănătate. Și aș fi vrut să nu aflu asta pe pielea mea. Dar uneori doar așa învățăm.

Dacă și nevoile noastre emoționale ar țipa la fel de tare ca foamea, ne-am mobiliza mult mai repede, n-am duce la supermarket să cumpărăm niște iubire, afecțiune, aer curat, liniște, pace, înțelegere.

Mă gândesc că poate e mai ușor când nu ai nicio altă problemă în viață. Niciun alt stres. Când nu ai un venit instabil, când nu trebuie să faci față la stres din cauza unui șef toxic, când nu ai un părinte bolnav, un copil mic, când resursele nu se scurg în alte direcții.

Mă gândesc că poate e mai ușor dacă ești bărbat. Să facem lucruri grele și scary este un lucru masculin. Dar să ne conectăm la propria masculinitate este ceva dificil chiar și pentru bărbați uneori, darmite pentru o femeie.

Mă gândesc că poate e mai ușor când nu trebuie să iei decizia singur. Când o faci în familie, când toată lumea își dorește schimbarea și toată lumea pune umărul la treabă.

Mă uitam cu jind la oamenii care păreau că primesc din senin o oportunitate de a se muta într-un loc mai bun. Fie cu jobul, fie cu partenerul. Părea că pentru ei e atât de simplu, pentru mine de ce nu este?

Pentru că, atunci când trebuie să fac singură, eu centrez, eu dau cu capul...

Eu sunt cea care trebuie să-și asume decizia, eu sunt cea care taie în stânga și-n dreapta. Dacă iese bine, e meritul meu, dacă iese prost, e vina mea.

Dar mi-am dat seama că nu se întâmplă simplu pentru toată lumea și că nu pot să stau să aștept să-mi pice din cer o soluție, ci trebuie să pun mâna să fac eu ceva. Să iau o decizie, să mi-o asum și să o duc la bun sfârșit.

Pentru că noi suntem cei care ne construim drumul, prin alegerile pe care le facem. Chiar dacă este greu. Chiar dacă este scary. Dar pentru asta trebuie o anumită maturitate, self-awareness, curaj și hotărâre. Trebuie să ne dorim foarte mult.

Dacă acum 15 ani, când mi-am dorit să merg pe munte, aș fi așteptat să mă ducă cineva de mânuță, probabil n-aș fi ajuns niciodată.

Mi-am amintit că de fiecare dată când am făcut ceva greu și scary pentru binele meu, întotdeauna a ieșit bine. Pentru că instinctul meu a fost 100 % corect de fiecare dată. Niciodată nu m-a dus pe căi greșite. Nici măcar o dată. Și dacă instinctul meu îmi spune că nu sunt bine unde sunt, înseamnă că așa e.

Ăsta nu e o scenariu în care “poate mie de fapt mi-e bine, dar nu știu eu”.

Dacă mi-ar fi fost bine, nu aș fi fost acolo punându-mi toate întrebările alea. Cu sentimentul ăla constant și sâcâitor că viața poate să fie mai bună pentru mine. Și că faptul că vreau o viață mai bună nu este un moft, ci o necesitate pentru sănătatea mea, și nu înseamnă că fug de ceva sau alerg după perfecțiune.

Încet, încet, am realizat că nu pot să aștept să-mi dispară frica. Era timpul să nu o mai las să-mi dicteze deciziile. Pentru că lipsa de acțiune, sau indecizia, este tot o decizie. Practic decidem (alegem) să rămânem în locul în care suntem, să nu schimbăm nimic, pentru că e ușor.

Iar dacă luăm decizii pe bază de ce-i ușor și pe bază de frici, niciodată nu vom trăi ceea ce visăm. Iar deciziile luate pe bază de frică nu au dus niciodată la nimic bun. Frica ne face să ne amânăm fericirea.

Încet, încet, am început să-mi pun întrebările corecte și să am curajul să răspund la ele. Pentru că doar așa putem lua decizii bune pentru noi.

Lucrul ăsta pe care vreau să-l fac îmi va face viața mai bogată sau mi-o va limita?

Disconfortul pe care îl simt este un semnal că ceea ce vreau să fac este ceva de care trebuie să mă protejez pentru că e ceva rău pentru mine, sau este genul de disconfort pe care aș vrea să învăț să-l tolerez o perioadă pentru că ceea ce vreau să fac este aliniat cu valorile și nevoile mele, doar că e scary?

Așa am început să realizez că, dacă nu-mi urmez instinctul și inima, o să mă întreb toată viața “what if?”.

Că, dacă rămân în același loc, nu fac decât să-mi limitez viața. Îmi limitez accesul la natură, posibilitățile de a trăi în aliniere cu valorile și nevoile mele, oportunitățile de a fi sănătoasă, de a avea nevoile îndeplinite.

Nu ne naștem cunoscându-ne nevoile și valorile. Nici măcar când ajungem la viața adultă nu le știm decât dacă facem eforturi să ne auto-cunoaștem. Pe măsură ce creștem și învățăm și ne dezvoltăm, anumite locuri, oameni, hobby-uri, interese ne rămân “mici” (we outgrow them). E ca atunci când în copilărie ne rămân mici hainele care ne-au fost bune până nu demult. Doar că acum nu e în sensul de dimensiune, ci în sensul că noi sunt diferiți și “hainele” nu ne mai vin. Nu ni se mai potrivesc.

Ne dăm seama că unele dintre lucrurile alea nu mai sunt compatibile cu noi, sau poate n-au fost niciodată dar, pentru că noi nu ne cunoșteam foarte bine, am făcut niște alegeri în necunoștință de cauză.

Atâta vreme cât schimbările pe care vrem să le facem și direcția în care vrem să mergem sunt sănătoase și în aliniere cu nevoile și valorile noastre, și știm că ne dorim 100%, trebuie să le facem, avem datoria asta față de noi înșine.

Pentru că să facem lucruri grele și scary, dar care sunt spre binele nostru, înseamnă să avem grijă de noi, să ne iubim și să ne respectăm ca oameni. Este un semn al iubirii de sine.

Ce s-a întâmplat în anul dinaintea mutării

Aș vrea să pot spune că m-am trezit într-o zi și am realizat toate lucrurile astea și că îmi dispăruseră brusc toate fricile. În realitate nu se întâmplă așa. Iar fricile nu dispar niciodată nu totul, ci doar se diminuează. Curajul nu înseamnă lipsa fricii, ci capacitatea de a acționa în ciuda ei.

Frica e ca un tunel. Singurul mod de a ieși este să treci prin el.

Au fost câteva lucruri care s-au întâmplat în anul dinaintea mutării. Pe unele le-am făcut eu, altele mi s-au întâmplat. Deși eu nu cred că lucrurile mi se întâmplă, ci se întâmplă pentru mine (things don’t happen to me, they happen for me).

Noiembrie 2021 - Am terminat de scris primul draft al cărții 10 ani în Carpați, cu mult înainte să mă mut. Deci, când am scris finalul cărții, nu știam când mă voi muta și nici unde. Știam doar că trebuie să mă mut. Nu știam că mă voi muta la Sibiu, pentru că m-am hotărât la zona Sibiului abia cu câteva luni înainte de mutare. Inițial voiam la sat, și mă gândisem să găsesc ceva pe lângă orașele de pe Târnava Mare – Mediaș sau Sighișoara. Și satele de lângă Mureș au fost o opțiune. Cele de lângă Sibiu nu prea, nu mai știu de ce. Dar nu reușeam să mă hotărăsc.

Ianuarie 2022 – În fiecare an în ianuarie fac o introspecție a anului anterior și planuri pentru noul an. Îmi stabilesc obiective. Și am constatat că mutarea era un obiectiv pe care doar îl căram de la un an la altul de o veșnicie și nu făceam nimic. Probabil atunci am realizat cu adevărat că am un real blocaj.

Februarie 2022 – Mă săturasem până este cap să trăiesc așa. Enough is enough. Când am trimis newsletter-ul anual către abonați, am anunțat public. Oameni buni, vreau să mă mut în Transilvania. Am cerut ajutor, în caz că știa cineva ceva. M-am gândit că orice pistă e mai bună decât nimic. Nu a ieșit nimic atunci, dar ceva s-a declanșat în mine în momentul în care am scris pe hârtie și am conștientizat că am eliberat în univers dorința mea.

Mai 2022 – Într-o noapte am visat Pădurea Dumbrava. Probabil lumea o să creadă că fabulez, dar nu mint. Nu interacționasem decât de 2 ori în viața mea cu această pădure, deci nu am nicio idee de unde mi-a apărut în vis, dar așa a fost. Atunci m-am cam hotărât la zona Sibiului. Cred că eram într-o vacanță în Apuseni când s-a întâmplat asta, pentru că la întoarcere am intrat prin Sibiu și am investigat un pic zona de lângă Parcul Subarini, care de fapt este o extensie în oraș a Pădurii Dumbrava.

Iunie 2022 – cu două zile înainte de vacanța de vară, am început să am niște dureri ciudate. Am făcut zona zoster, despre care am mai povestit în newsletter-ul despre anul 2022. Eram epuizată complet. Și dacă eu nu știam să mă opresc, a decis corpul meu să pună frână pentru mine. Și nu era prima dată când făceam o boală pe fond de stres. Și nici prima dată când se întâmpla într-o vacanță.

A fost un real șoc pentru mine să realizez că sufeream de stres cronic. Cine, eu? Dar eu nu sunt stresată. Eram în total denial. Nu știam că trăiam pe modul de supraviețuire de ani de zile. Și am concluzionat, în mod eronat, că totul se datora faptului că încercam să fac prea multe: job full time, blog part time. Something’s got to give.

Am realizat pentru prima dată că trebuie să pun pauză. La tot. Tot ce nu era esențial pentru supraviețuirea mea. Dar nu am făcut-o cum ar fi trebuit. La întoarcere în țară, după ce toată vacanța fusese un chin, mi s-a sugerat să-mi iau concediu medical. Eu, nuuu, batman. Cum să-mi iau concediu medical? Eu nu am avut niciodată absențe. Nici la facultate, nici la muncă. Exclus.

Dacă aș putea da timpul înapoi acum, mi-aș lua concediu medical fără să clipesc. M-aș duce undeva singură minimum 2 săptămâni, fără niciun fel de input din exterior, fără cărți, fără to do-list, într-un loc cât mai simplu, unde nu e nimic de făcut. În care doar să stau, să mi se dea de mâncare, să dorm, și să fac plimbări scurte doar ca să mă dezmorțesc. Fără drumeții, fără vizite, fără nimic. Pentru că nu putem obține claritate dacă suntem distrași de una alta, nu putem lua decizii “printre picături”.

Noi în mod normal noi așa ne gândim, printre picături, când suntem la baie, când facem duș sau ne spălăm pe mâini sau spălăm vasele, când suntem în trafic. Dar nu ne luăm timp ca să ne gândim la „chestia aia mare și scary”. De ce? Pentru că “nu avem timp” și pentru că ne e frică. Pentru că găsim scuze – mama are nevoie de mine, copilul are nevoie de mine, dau faliment. Da, sigur, cum să nu. Orice poate fi pus pe pauză, orice necesitate are o soluție, trebuie doar să ieșim un pic din gândirea clasică și credințele limitative. Trebuie să ne oprim să ne gândim.

Pentru că dacă noi nu ne oprim, decide corpul pentru noi. Eu am scăpat ieftin cu zona zoster, dar puteam să fac ceva mult mai grav, pentru că corpul nostru va lua o pauză. Și nu o va lua niciodată într-un moment convenabil, ci exact când nu trebuie.

Deciziile grele se iau cu mult spațiu mental și, mai mult decât atât, se iau pe hârtie. Pentru că mintea noastră nu este capabilă să conțină în același timp o mulțime de elemente complexe, de variabile și de opțiuni. În momentul în care scriem, lucrurile devin mult mai clare. În momentul în care scriem, putem realiza și eventuale credințe limitative care ne opresc din a acționa (aproape întotdeauna există). Nu trebuie să scriem romane, câteva cuvinte sunt suficiente ca să nu mai stea toate în cap, învălmășite. Nu ne putem vedea gândurile din cap, dar putem vedea cuvintele de pe hârtie.

FEAR. It keeps you safe from the risk of doing what matters most and the possibility of failing at it. The irony of not prioritising time to pursue your dreams is that, while you are guaranteed not to fail, you’re also guaranteed not to achieve them.

August 2022 – Simțeam că mă apropii de decizie, dar încă lipsea ceva. Și atunci am cunoscut un om care trecuse printr-o experiență similară, ba chiar una și mai complexă. E fantastic cum universul ne scoate uneori în cale exact oamenii de care avem nevoie. Omul ăsta e unul dintre cei mai fericiți oameni pe care i-am cunoscut eu. La câțiva ani după schimbarea pe care o făcuse, mi-a povestit că trecuse prin exact aceleași stări și frici. Omul ăsta a fost dovada vie că se poate, că tot ce gândeam de atâta vreme nu era doar în capul meu, că tot ce visam era posibil. A fost imboldul de care aveam nevoie să ies din indecizie, să îmi asum decizia și să pun lucrurile în mișcare.

Septembrie 2022 – La nici o lună după asta am făcut o rezervare pentru mijlocul lui Octombrie la o pensiune din satul Rășinari. Mă tot uitasem de vreo lună pe hartă și mă hotărâsem la zona Poplaca, așa că m-am gândit să merg acolo 3 zile și să vorbesc cu oamenii din cele două sate, poate știe cineva o casă de cumpărat sau închiriat.

1 Octombrie 2022 – Într-o seară am intrat pe un site de imobiliare și am văzut un anunț. Inițial am crezut că e o greșeală că localizarea era în pădure. Când am văzut că nu e, am pus mâna pe telefon imediat.

Îmi aduc aminte că tot anul până atunci aruncasem un ochi pe imobiliare doar de vreo 3 ori. Nu voiam să încep serios să caut, că „dacă găsesc ceva dar îmi încurc viața pentru că n-o să am timp să mă ocup sau pierd oportunitatea pentru că urmează o vacanță sau știu eu ce?” Acum mi se pare hilar. Găseam în continuare tot felul de scuze și așteptam momentul ideal când “o să am timp”. Eram de părere că trebuie să am cel puțin câteva zile libere ca să pot să mă ocup de asta. Nu greșeam, doar că nu mi le găseam niciodată.

Nici acum nu am avut timp. Am deschis aplicația într-o doară. Cumva, fără să mă gândesc la asta, nu am mai așteptat să am timp berechet.

Ce găsisem nu era o casă, ci un apartament, însă era de neratat. Și era disponibil pentru vizionare exact în weekend-ul în care eu aveam deja rezervare la pensiune în zonă. Nu mai devreme. Cam care erau șansele? Cât de aliniate au fost stelele?

Uneori e nevoie doar de un prim pas. Pe urmă de obicei lucrurile se urnesc și merg de la sine. Am dat un telefon și așa am pornit bulgărele de zăpadă. Nu se mai putea opri. Nu mai era cale de întoarcere. Asta era. Am simțit imediat că locul ăla e al meu, fusese pus deoparte pentru mine.

M-am dus, am văzut, am semnat, și peste alte 2 săptămâni m-am mutat. Toată luna octombrie am crezut că e “too good to be true”, trebuie să fie o țeapă, sau cumva o să pice. Atât de neobișnuită eram cu lucrurile bune și normale. Nu a fost nicio țeapă. Totul a mers ca uns. Și luni de zile după mutare m-am tot minunat de cât de ușor fusese totul. Mă așteptasem să dureze o veșnicie, să fac drumuri București-Sibiu de multe ori pentru vizionări. Logistica, cea care, aparent, mă speria cel mai tare, a fost de fapt cea mai ușoară. Partea dificilă a fost „letting go”.

A durut rău, dar durerea aia a fost de scurtă durată, pe când, dacă alegeam să rămân acolo în continuare, durerea ar fi fost permanentă și ar fi dus la o viață întreagă de nefericire.

Pentru că, adevărul este că facem o schimbare atunci când să rămânem în același loc doare mai tare decât să plecăm. Când durerea actuală atârnă mai greu decât frica.

Când am plecat de acolo, am simțit că mi s-a rupt inima în mii de bucăți, și că o parte din ele au rămas acolo. Dar, acum că sunt pe partea cealaltă a prăpastiei, nu mai cred că lăsăm o parte din noi în urmă atunci când ne despărțim de ceva sau cineva. Nu simt că îmi lipsește nicio parte din mine. Ci cred că, din contră, luăm cu noi o parte din acel loc, din acea experiență sau din acea persoană, care va rămâne cu noi pentru totdeauna și ne îmbogățește viața.

Lucrurile cu adevărat grele și scary sunt într-adevăr cele care țin de inimă. Dar exact lucrurile astea sunt cele mai rewarding. Pentru că atunci când avem curaj să trăim în aliniere cu valorile și cu nevoile noastre suntem cei mai fericiți.

Iar când ne asumăm niște decizii grele și le punem în aplicare, atunci ne crește și încrederea în noi.

Și apoi ne bucurăm de senzația aceea de bine pe care o avem după ce am făcut ceva bun pentru noi. Similar cu ceea ce simțim după ce facem sport. Chiar dacă e greu. Sau tocmai pentru că e greu. Doar că multiplicat cu 100. Sau 1000.

Și în momentul în care facem ceva bun pentru noi, brusc avem mai multă energie și pentru alte lucruri pentru care înainte părea că nu avem, pentru că “nu aveam timp”. Pentru că ne simțeam tot timpul copleșiți.

Încă se simte ca o minune pentru mine cum s-au schimbat toate lucrurile acestea după ce m-am mutat. Abia după ce am trăit aici o vreme am realizat cât de gravă era situația mea în București. Când am trăit opusul. Când am simțit și simt pe pielea mea sentimentul incredibil al unei vieți liniștite, fără stres, fără să mă simt copleșită în fiecare zi, fără să mi se consume resurse în fundal fără să-mi dau seama.

Sănătatea mea s-a îmbunătățit pe mai multe paliere. Unele probleme de sănătate au dispărut complet, altele s-au ameliorat.

Acum, uitându-mă în urmă, totul este atât de evident, toate piesele din puzzle s-au așezat la locul lor. Mi-este atât de clar că viața aceea nu era pentru mine. Și toate dubiile pe care le-am avut înainte au dispărut. Și mă întreb: cum de n-am văzut asta mai devreme, cum am trăit așa atât de mult timp? În locul greșit, în contextul greșit. „Greșit” adică nepotrivit pentru mine.

Când locuiam în București, de fiecare dată când veneam acasă după o vacanță sau o tură pe munte și intram în oraș cu mașina, simțeam o greutate care-mi apăsa pe umeri, pe piept, pe toată ființa. Uram să fac drumuri cu mașina prin oraș, aș fi făcut orice altceva.

Diferența este de la cer la pământ. Aici, când mă întorc acasă de undeva, când văd toată natura cum se schimbă de la o lună la alta, când mă plimb prin pădure în fiecare zi, zâmbesc cu tot sufletul. Da, nu este locul perfect, poate nu este locul în care o să rămân toată viața, dar pe moment aici sunt mai fericită decât în orice alt loc am locuit vreodată.

Și da, se poate ca normalitatea noastră să fie să trăim într-un loc în care să fim fericiți, să avem o relație în care să fim fericiți, să avem o profesie care să ne aducă fericire. Nimic nu poate fi perfect 100%, dar dacă suntem întrebați dacă suntem fericiți și ezităm chiar și o secundă, înseamnă că avem de lucru.

Închei cu două lucruri care mi-au ieșit în cale în ultimele săptămâni, pentru că universul lucrează.

Așa-numitele “crize” prin care simțim că trecem sunt o chemare de a ne asculta inima, să ne descoperim și să ne aliniem mai bine cu noi înșine. Primim aceste chemări pe tot parcursul vieții – intuiții, instinct și alte mesaje care încearcă să ne ghideze spre ceva ce e bun pentru noi – muncă cu sens, sănătate, succes sustenabil, iubire, o viață împlinită. Atunci când nu ascultăm aceste mesaje și nu acționăm pe baza lor, ele devin mai insistente în mijlocul vieții. Pot duce la probleme de sănătate, în carieră sau în relațiile noastre, și devin din ce în ce mai greu de ignorat.

Ce trebuie să facem noi este să ne acordăm timp să explorăm mesajele pe care l-am tot ignorat de-a lungul vieții. Ce ai face dacă circumstanțele ar fi diferite? Ce visezi să faci? Dacă te uiți înapoi, care sunt chemările pe care le-ai ignorat în mod repetat?

E nevoie de curaj ca să ascultăm aceste mesaje – și chiar și mai mult curaj să acționăm pe baza lor. Dar trebuie să ascultăm. Răsplata este pe măsură, iar prețul pe care-l vom plăti dacă nu ascultăm este prea mare.

Andrea Jaques

theselfspace

A post shared by @theselfspace